Natura moarta cu descoperiri arheologice

Cald. Zapuseala. Nori. Peste 35 de grade. La intrarea in Muzeul de Arheologie din Mangalia doua femei in pragul somnului. Una chiar motaie, cealalta tine in mana o liniuta de plastic. Cu gesturi de

Cald. Zapuseala. Nori. Peste 35 de grade. La intrarea in Muzeul de Arheologie din Mangalia doua femei in pragul somnului. Una chiar motaie, cealalta tine in mana o liniuta de plastic. Cu gesturi de somnambula taie bilete ajutandu-se de liniuta, fara sa ridice capul spre cel care le-a cerut. Nu e soare si, la mare, intr-o zi fara soare, nu sunt prea multe lucruri de facut. Afara briza face aerul respirabil, dar cand pasesc in prima camera a muzeului mi se taie rasuflarea. Nici o adiere, doar un geam deschis prin care aerul patrunde in reprize, insuficient pentru spatiul respectiv. Nici vorba de ventilatie, asa cum nu poate fi vorba de vreun ghidaj prin muzeu sau de explicatii suplimentare. Tot ce ni se permite sa aflam sta scris pe niste etichete micute, asezate in josul obiectelor expuse in vitrine. Unele vitrine sunt atat de prost asezate, incat nu le poti privi decat de la ceva departare. Adio citit etichete, mai ales daca porti ochelari. Vezi totusi obiectele si iti dai seama ce descoperiri extraordinare s-au facut in pamantul de sub acest oras micut, patriarhal, numit pe vremuri Callatis, unul dintre marile orase ale antichitatii greco-romane. Bantui prin cele cateva incaperi, fascinata de statuetele de tip Tanagra (sec. III-II i.Hr. - foto), de bijuteriile din aur (secol II-III.d.Hr.), de amforele de epoca elenistica si fragmentele de obiecte uzuale din care, cu putina imaginatie, poti reconstitui un mod de viata. Imi amintesc o fraza ce da cheia filmului lui Nae Caranfil, Filantropica: "mana intinsa care nu spune o poveste nu capata nimic". Totusi, eu am dat banii inca de la intrare, dar nimeni nu-mi spune povestea acelor vremuri, a caror umbra se zareste printre stelele funerare si capitelurile retezate. Am avut norocul sa vizitez muzee din mai multe tari: aproape in toate cazurile obiectele expuse erau de o valoare mai mica decat cele aflate in custodia muzeului despre care am povestit mai sus. Cu toate acestea, felul in care erau puse in valoare avea darul de a te atrage, spunandu-ti, de cele mai multe ori, o poveste, reconstituind un fragment de lume. La Mangalia, ca in majoritea muzeelor din Romania, lucrurile merg in virtutea inertiei, nimeni nu-si bate capul cu strategii menite sa atraga vizitatorii. Nimeni nu face nimic pentru a-i convinge sa intre in muzeu ca sa-si cunoasca radacinile, nimeni nu gandeste modalitati de prezentare pentru cei care au intrat deja, interesati de propria lor istorie. Am plecat din Muzeul de Arheologie cu un gust amar, chiar daca, spre deosebire de alte locuri, aici am gasit o brosura cu date despre insemnatatea acelor descoperiri arheologice, ba chiar la vanzare existau copii dupa cateva dintre bijuteriile aflate in expoztie, semn ca cineva schitase o mica strategie in vederea obtinerii de fonduri pentru muzeu. Am plecat insa cu gandul la valorile aflate in aceasta expozitie, la pustiul din salile muzeului, la aceasta "natura moarta cu descoperiri arheologice", fragment din tabloul jalnic al muzeografiei romanesti, asa cum arata ea in anul de gratie 2003. Sa te mai miri ca, daca intrebi pe cineva, astazi, ce inseamna Callatis iti raspunde ca e un festival de muzica usoara la Mangalia?