Muzeul Satului din Capitală va avea han, şcoală şi primărie

Instituţia se ghidează după conceptul de "museum vivum", de succes în Europa În nordul Europei, modelul de "museum vivum" (muzeu viu) câştigă tot mai mult teren. La 70 de ani de la

Instituţia se ghidează după conceptul de "museum vivum", de succes în Europa

În nordul Europei, modelul de "museum vivum" (muzeu viu) câştigă tot mai mult teren. La 70 de ani de la înfiinţare, la Muzeul Satului se încearcă acelaşi lucru. În viitorul apropiat, ne promite conducerea instituţiei, vom mânca sărmăluţe cu mămăligă şi pastramă de oaie chiar din curtea muzeului. O casă săsească va fi transformată într-un han de toată frumuseţea. Vor mai fi aduse în "partea nouă a muzeului" (care se va întinde de la Palatul Elisabeta până la Arcul de Triumf) o şcoală şi o primărie.

Iniţiativa de aplicare a conceptului european la Muzeul Satului "Dimitrie Gusti" din Bucureşti este lăudabilă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre paşii făcuţi până acum pentru transformarea muzeului într-unul cu adevărat viu: popularea acestuia cu "exponate" vii (ţărani meşteşugari care să locuiască aici câteva ore pe zi sau animale domestice care să pască iarba din jurul gospodăriilor), crearea unor zone delimitate în care meşteşugarii aduşi din toate zonele etnografice ale ţării să împărtăşească vizitatorului din arta lor, altfel decât se întâmplă cu ocazia târgurilor şi a taberelor de creaţie deja existente. Din păcate, dezvoltarea proiectului de "museum vivum", încă îndrăzneţ şi destul de costisitor, este limitată de mai mulţi factori: păstrarea planului pe care Dimitrie Gusti l-a avut în minte în 1936, plasarea muzeului în imediata vecinătate a unui parc de distracţii şi a celei mai populare zone de promenadă urbană a Bucureştiului - Parcul Herăstrău. Dacă în nordul Europei, termenul de "museum vivum" nu mai este de mai bine de 50 de ani o necunoscută, noi încă ne luptăm cu morile de vânt: metodele de finanţare şi mentalitatea românească.

Han doar cu mâncare tradiţională

Dar unde se poate aduna la un loc lumea din toată ţara, venită să viziteze istoria ţăranului şi a satului românesc, decât acolo unde muzica, dansul şi buna dispoziţie sunt cuvintele-cheie? Bineînţeles, la han... Experimental, un astfel de han tradiţional a fost administrat, anul trecut, în cadrul muzeului, de o firmă privată. Din păcate, investitorii nu au fost mulţumiţi din motive de... profitabilitate (hanul închizându-se în jurul orei 18.00, odată cu muzeul). Cu toate acestea, ideea "cârciumii tradiţionale" nu a dispărut. Paula Popoiu, directorul muzeului, ne-a spus că intenţionează să transforme o casă veche, foarte bine conservată, într-un han în care să fie preparată exclusiv mâncare tradiţională românească. Alături de acesta, în "partea nouă a muzeului" (care se va întinde de la Palatul Elisabeta până la Arcul de Triumf) vor fi aduse şi alte construcţii, un amfiteatru urmând să fie construit pentru spectacolele folclorice şi diverse întâlniri. Vor exista aleile minorităţilor, cu locuinţe de evrei, saşi, secui, ucraineni, şi aleea meşteşugarilor. Partea nouă a muzeului va fi îmbogăţită, de asemenea, cu o şcoală şi o primărie. În biserica Turea, din când în când, se vor ţine slujbe, sub atenta supraveghere a pompierilor.

Traseul unei case ţărăneşti

Fiecare dintre construcţiile pe care le admirăm din autobuz, zilnic, în drum spre serviciu, a trebuit să treacă prin mai multe etape pentru a ajunge exponat. Întâi de toate, experţii muzeului scotocesc bine cotloanele bibliotecilor şi arhivelor pentru documentare, apoi cutreieră văile şi munţii ţării, până când una dintre comorile satului românesc le iese în cale. Urmează studierea arhivelor locului şi deplasarea unei mici armate de specialişti: cercetători, muzeografi, arhitecţi, desenatori, fotografi. Informaţiile despre o construcţie sunt culese de la cei mai vârstnici, dar şi de la localnici de 30-40 ani. Etapa achiziţionării construcţiei de la proprietarul de drept este cea mai importantă. Unii sunt reticenţi şi cu chiu cu vai se despart de "moştenirea" din bătrâni, alţii de-abia aşteaptă să scape, chiar gratis, de valoroasele "bordeie". Odată semnate toate hârtiile, respectiva locuinţă este demontată, bucată cu bucată, cu mare grijă şi transportată către Capitală. Pe terenul muzeului începe reconstruirea casei după toate regulile de conservare. Întreg procesul poate dura o lună şi jumătate (pentru o casă obişnuită) sau toată vara (pentru biserici).

Între cutremure şi incendii

Nu mai puţin de 364 de construcţii din toate colţurile ţării au fost translatate în curtea muzeului. An de an, casele sunt văruite, se fac anumite lucrări de infrastructură şi reparaţii periodice. "Satul românesc în miniatură" a trecut prin două cutremure şi două incendii (în 1997 şi 2002). O altă problemă, nu lipsită de importanţă, au constituit-o inundaţiile, solul şi pivniţele câtorva construcţii fiind serios afectate. Conducerea muzeului ar trebui să fie preocupată doar de ceea ce se întâmplă în ograda sa, cu proiecte adecvate secolului în care trăim şi cu lucrări de consolidare şi reconstrucţie. O imagine nu tocmai plăcută o vezi duminică seara, când lângă gardul muzeului bucureştean se strâng mormane de gunoi, iar luni dimineaţa în faţa instituţiei se aşază nestingheriţi, ignorând raidurile zilnice ale poliţiei, comercianţii de aşa-zise produse tradiţionale româneşti.