VIDEO Melci, dragoste, faliment şi o comedie în viteză

Filmul „Despre oameni şi melci“, regizat de Tudor Giurgiu, va intra vineri în cinematografele din 22 de oraşe. Pe afiş se regăsesc, printre alţii, Andi Vasluianu, Monica Bârlădeanu, Dorel Vişan, Ovidiu Crişan, Valeria Seciu.

Povestea comediei „Despre oameni şi melci" a plecat de la o ştire foarte scurtă pe care scenaristul Ionuţ Teianu, român stabilit în Franţa, a citit-o în ziar, în 2002. Muncitorii de la Aro propuneau să-şi vândă sperma pentru a plăti datoriile uzinei, aflată în prag de faliment. În realitate, lucrurile s-au oprit la această informaţie care a stârnit doar râsete şi ironie. „Pornind de la această situaţie, am încercat să-mi închipui cum ar fi evoluat lucrurile dacă propunerea ar fi fost luată în serios.

Era o situaţie care vorbea despre naivitatea şi despre idealismul nostru de după 1989", povesteşte scenaristul Ionuţ Teianu. Un sindicalist interpretat de Andi Vasluianu, un patron hulpav, jucat de Dorel Vişan, şi o secretară care vrea să emigreze (Monica Bârlădeanu) dau savoare acestei comedii care rupe ritmul minimalismului ca reţetă recentă. Doi francezi îi amăgesc pe muncitori că îi vor angaja la o fermă de melci, iar destinele românilor din Câmpulung Muscel se îndreaptă în cu totul altă direcţie. Filmul este cel de-al doilea lungmetraj regizat de Tudor Giurgiu, după „Legături bolnăvicioase". ;

Tudor Giurgiu, regizor: „E o alternativă de weekend"

Ai luat expresia „Ţara arde şi baba se piaptănă" şi ai făcut un film din ea. Adică, în timp ce naţiunea era cu ochii în altă parte, fiind fascinată de concertul lui Michael Jackson de la Bucureşti, la Câmpulung Muscel se petrecea o dramă, se închidea o mare fabrică, oamenii erau disperaţi...

Scenariul a pornit de la un fapt divers, care s-a întâmplat în acel oraş. Un lider de sindicat a vrut să-şi convingă băieţii să doneze spermă, ca să strângă bani şi să salveze fabrica ameninţată de faliment. Cel mai greu a fost să-mi dau seama în ce perioadă să plasez acţiunea din film. În realitate, totul se întâmpla în 2002, dar pentru noi era puţin cam târziu şi am decis s-o ducem zece ani mai devreme, într-o perioadă în care capitalul de naivitate şi de idealism al oamenilor era mult mai mare. Doar aşa puteam să ducem acţiunea la dimensiuni apocaliptice. Atunci, România tocmai ieşea din epoca tristă Caritas şi venise Michael Jackson. Traseul acestor oameni care se zbat să găsească o soluţie la problemele lor merge în paralel cu al lui Michael, dar cele două drumuri nu se intersectează niciodată.

A circulat ştirea în perioada aceea?

Abia după ce am început să mă documentez am găsit-o pe Pro Tv, pe CNN, pe agenţia Reuters. La finalul anului 2002, revista „Business Magazine 2.0" o pusese chiar pe locul al şaptelea în topul celor mai stupide idei de afaceri. Între timp, l-am găsit chiar şi pe sindicalistul cu ideea, personajul interpretat de Andi Vasluianu, şi l-am invitat la premieră.

Filmul tău e o antireţetă la filmele româneşti care au pătruns la festivaluri?

Filmul e o alternativă. În ultimii ani, drama filmului românesc era că, în afara unor filme de artă (importante, dar la care publicul merge tot mai puţin) şi a filmelor catastrofă, nu exista o cale de mijloc. Oamenii se îmbulzeau la cinema doar când mai apărea vreun film de Nae Caranfil. Şi am încercat să arăt că se mai poate face film românesc de public, relaxat. Nu e unul care să circule la mari festivaluri; nu ne-am propus să reinventăm limbajul cinematografic, ci am vrut o alternativă de weekend, un cinema popular la care omul să se ducă şi să se distreze şi să nu plece acasă cu dureri de cap şi să spună că a văzut încă un film trist, gri, despre mizerie.

Monica Bârlădeanu, actriţă: „Filmul îşi propune să distreze"

În ce constă unicitatea acestui film?

Cred că are un scop diferit faţă de cele care se încadrează în Noul Val al cinema-ului românesc, despre care s-a tot vorbit în ultimii ani. Îşi propune să emoţioneze, să distreze, să smulgă un zâmbet. E, aşa cum zic americanii, genul de „feel good comedy". Are un alt ritm, o altă durată şi o succesiune mult mai rapidă a lucrurilor care se întâmplă. Şi asta îi conturează mai bine individualitatea.

Filmul e plin de scene amuzante. Îţi poţi aminti una care te-a făcut să râzi?

M-a amuzat scena dintre Alina Berzunţeanu şi Ovidiu Crişan. Stau în pat, iar ea îl întreabă: „În seara asta lucrezi pentru export sau intri şi pe piaţa internă?" (n.r. - personajul masculin fusese să doneze spermă pentru americani, cu o zi înainte).

De unde ai adunat datele pentru personajul tău: o femeie provincială, puternică şi sexy?

Internet, scenariu, amintiri, rude, fotografii vechi, Sandra, cântăreaţa, care era foarte în vogă în anii respectivi. Am luat multe lucruri de la ea: coafura, una dintre ţinute, cu colanţii şi tricoul, cerceii...

Andi Vasluianu, actor: „Rămân cu hazul de necaz"

Care e scena care te-a amuzat cel mai tare?

Mi s-au părut foarte amuzante văzându-le, mai mult decât jucându-le, secvenţele din cabinetul doctoriţei de la Banca de spermă. E scena aceea în care ea respinge ideea de a recolta spermă de la muncitorii din Câmpulung şi îmi dă ca exemplu de calitate sperma studentului danez. Când am jucat, am încercat să iau în serios acea scenă şi nu mi-am dat seama cât e de haioasă. Şi unele scene cu Dorel Vişan au fost fantastice.

Unde ai plasa „Despre oameni şi melci" în topul tău de spectator de film românesc?

Cred că umorul românesc e cam acelaşi, în mai toate comediile care au apărut până acum. Poate că îmi aminteşte de „California Dreamin'", al lui Cristian Nemescu. Hazul de necaz e specific românesc, dar filmul seamănă foarte tare ca idee şi cu „The Full Monty".

Ce ai câştigat din toată experienţa de actor şi de spectator al acestui film?

Am râs enorm cu Tudor Giurgiu şi mi-am dat seama că, dacă întâlneşti un regizor care n-are umor, ai pus-o! Era şi imposibil să facă filmul ăsta dacă n-avea umor. Eu rămân cu hazul de necaz şi spun asta pentru că cineva mi-a şoptit, la final, că s-a întristat.

O scenă care te-a pus în dificultate?

A fost o secvenţă foarte grea: cea în care am ţinut discursul în faţa muncitorilor. Nu mă mai trezisem niciodată cu secvenţe de genul ăla şi mă refer la toată mizan­scena respectivă. E destul de greu să te urci pe un pod şi să vorbeşti în faţa a 300 de oameni care fac parte ori din figuraţie, ori sunt muncitori de pe acolo. Datorită actorilor din primul rând, am dus scena, dar am avut emoţii foarte mari şi m-am blocat. Asta pentru că aş putea ţine discursuri doar dacă aş crede în ele. Nu-mi place politica şi e singura chestie pe care n-aş face-o niciodată.