Matei Florian : „Trebuia să plec undeva şi să mă rup de inerţie!“

Stră-strănepotul lui Ioan Slavici, sătul de gălăgie, blocuri şi oameni, s-a refugiat timp de un an pe munte, pentru a scrie o carte. Volumul „Şi Hams Şi Regretel“, scris departe de civilizaţie, spune două poveşti de dragoste petrecute în dimensiuni paralele.

Citiţi şi:

VIDEO Noile fantezii ale unui regizor genial

Vlad Ivanov: „Am grijă să nu mă cantonez în zona rolurilor de dur“

De ce ai simţit nevoia să te refugiezi tocmai pe munte?

În urmă cu doi ani am primit o bursă de la Polirom. Mai aveam nişte bani şi m-am decis să mă mut la Ciocanu, o zonă extrem de frumoasă, între Bucegi şi Piatra Craiului. E un loc izolat, sunt mai puţin de 50 de case. La un semafor din Bucureşti vezi o singură dată mai mulţi oameni decât vedeam eu în sat într-o lună întreagă. Casele sunt răsfirate, una aici, alta dincolo. Nu vezi în curtea vecinului. Aveam nevoie de liniştea pe care în Bucureşti nu puteam să o găsesc.

Care au fost diferenţele faţă de viaţa din Bucureşti?

De exemplu mergi jumătate de oră pe jos ca să-ţi iei pâine. Îngheaţă ţevile, trebuie să ai grijă, pentru că te duci să iei apă de la fântâna din mijlocul satului. În rest, spargi lemne ca să faci focul. M-am deprins cu toate astea. Nu am avut televizor, doar un radio în care se auzeau nişte voci hodorogite. Aveam şi telefonul cu mine, dar nu prea era semnal. Erau în schimb animale sălbatice în zonă. Tot aflam că nu ştiu ce câine al lu' tanti Viorica a fost mâncat de lupi, că a apărut ursul şi a fost gonit de câinii lu' Tihuţă. Pe dealul din faţa casei, stai şi ai live Discovery.

Cu mâncarea cum te-ai descurcat?

Făceam o mămăligă sau mâncam două sandvişuri, supă la plic, nu găteam altceva. 

Te-ai mai duce să mai stai acolo?

Da, acolo mă întorc. Acolo este mult mai ieftină viaţa. Mai am nişte bani, puţini, dar oricum nu ai ce să faci cu ei la Ciocanu. Ce să îmi cumpăr acolo? Nu am ce. Problema e iarna, când e frig, foarte frig. Te înzăpezeşti acolo, trebuie să-ţi faci potecă, un drum de 20 de minute devine un drum de o oră. Nu poţi să faci foc în toată casa, pentru că nu ai suficiente lemne. Trebuia să stau într-o singură cameră şi mai ieşeam să fumez.

Nu ţi-a fost greu departe de familie?

Trebuia să plec undeva şi să mă rup de inerţie, asta am făcut. Ţiuială în cap îmi trebuia. În plimbările mele vedeam multe - şi adunam totul pentru carte. Mi-am mai văzut între timp fraţii şi soţia. Sigur că îmi era dor de maică-mea, de apa caldă de la robinet, dar m-am obişnuit, am intrat într-un fel de inerţie voluptoasă. Simţeam că nu sunt degeaba. După asta tânjeam, de asta aveam nevoie. S-a dovedit că a fost o alegere bună, pentru că am publicat volumul „Şi Hams Şi Regretel".

Ce spuneau despre tine oamenii de acolo?

Având casa din 1991, îi ştiam. M-am mai ajutat cu ei. De exemplu, l-am chemat pe vecinul Gigi să-mi dezgheţe ţeava de apă, că îngheţase şi putea să se spargă. A băgat pârlitorul de porc pe ţeavă şi a dezgheţat-o. După aia a trebuit să‑l cinstesc, am stat cu el, am vorbit despre Elodia. Într-o altă zi m-am întâlnit cu Rodica, o altă vecină, şi ea a exclamat: «Mi-a zis cineva că te-a văzut la televizor. Că ai scris ceva aici, la noi, la Ciocanu. Extraordinar! Dacă vrei ceva, să vii la mine să-mi ceri!». Am devenit fiul satului.

Eşti o persoană obişnuită cu viaţa la bloc. Cât de ciudat e ca, dintr-odată, să nu mai fie oameni în jurul tău?

Când ai de scris, singurătatea nu e o problemă. Mai pui o muzică, mai dansezi, mai chiţăi, mai vorbeşti de unul singur, mai joci un joc pe calculator. Nu a fost ciudat, de asta aveam nevoie, tânjeam de mult timp la asta, ştiam că mă duc să îmi scriu volumul „Şi Hams Şi Regretel". Nu mă aşteptam că o să fie totul roz, că o să vină toată lumea la mine, că mii de fete frumoase vor ciocăni la uşă, în straie populare, să‑mi aducă pâine şi sare.

„M-am plictisit şi de librării, şi de cafenele"

Ţi-ai făcut un program special de scris la Ciocanu?

Eu de obicei scriu de dimineaţă. Mă trezesc, beau o cafea, tralala, mă apuc de scris, lucrez până pe la ora 2, mă mai gândesc încă vreo două ore, se face 4, trebuie să sparg lemne - sparge, tată, lemne că nu ai ce să faci! - apoi se face sear[, mănânc, ascult trei melodii, fac focul în  cameră şi m-am culcat. Te duce programul înainte, nu-l faci tu. Şi atunci nu mai ai timp să te gândeşti la chestii abisale.

De ce crezi că ai avut nevoie de linişte?

În capul meu este clar răspunsul. Atât de mult zgomot, agitaţie, lucruri care te duc în stânga şi în dreapta, deschizi geamul şi auzi mii de sirene... Nu auzi niciodată liniştea. La Ciocanu este o tihnă, nişte lucruri pe care în oraş nu le găseşti. Sunt croit în felul acesta, de mic mi-a plăcut muntele. M-am plictisit şi de librării, şi de cafenele, mi-am dorit şi altceva.

Ce ţi-a lipsit la Ciocanu?

Scriitorul a trăit mai mult de un an departe de civilizaţia oraşului. El este fratele lui Filip Florian, unul dintre cei mai traduşi scriitori români actuali

Un meci de fotbal bun şi şaorma. Nici la telefon nu aveam semnal peste tot. Mi se mai întâmplă şi acum la Bucureşti, mă duc dintr-o cameră în alta când vorbesc, apoi îmi dau seama că aici este semnal oriunde. Acolo aveam semnal pe sală, ori în cameră, la masă. Dacă mă duceam spre bucătărie, adio. Şi de oamenii apropiaţi mi se făcea dor, dar, repet, aveam sentimentul că fac ceea ce trebuie, şi ăsta e un lucru foarte important. Să ştii că eşti tu, cu piticii tăi!... Am simţit pentru prima oară că viaţa e de-adevăratelea, că e pe bune.

Şi când se vor termina banii?

Nu mă gândesc. Uite, de exemplu, anul trecut am făcut Crăciunul la Sinaia. Şi mă gândeam cu groază că nu aveam niciun leu de un cadou, când am primit un telefon că am câştigat un premiu la o gală, pentru articolele mele. Apoi, când am simţit nevoia să mă întorc în oraş, am primit un telefon că am primit o bursă pentru o rezidenţă literară la Berlin o lună. Uitasem că aş fi completat formularul, am plecat direct de la Ciocanu. Am stat într-un loc oarecum izolat, la marginea Berlinului, dar pentru mine era trepidaţia de pe lume. Toată lumea lăuda liniştea de acolo, dar mie mi se părea un zgomot infernal. Eu cunoşteam şi cealaltă linişte.

Ce legătură de rudenie există între tine şi Ioan Slavici?

Suntem rude pe linie maternă. Bunicul meu era nepotul lui. E stră-străbunicul meu, bunicul lui bunicul. Este fotografia aceea clasică a lui cu barbă. De fapt, e un decupaj dintr-o fotografie mai mare, în care el îl are în braţe pe bunicul meu. Despre Slavici sunt poveşti din astea, anecdote. De exemplu că mergea prin noroi şi îşi luase nişte botfori noi, iar unul dintre pantofi i-a rămas blocat. Atunci l-a scos şi pe celălalt, l-a pus acolo şi a zis că cine găseşte unul să găsească mai bine doi, ca să aibă ce face cu ei. Pe linia lui Slavici, genele au fost foarte puternice. Ceva trebuie să existe, un filon extraordinar. Bunicul meu a fost un tip strălucit, a şi scris. Iar fratele lu' bunicul meu a fost chiar un scriitor bun, Alexandru Struţeanu, a avut multe cărţi tipărite. Şi mai e o chestie. Când trăieşti într-o casă cu cărţi şi de mic ţi se spun poveşti, sunt şanse mult mai mari să te îndrepţi către literatură.

O carte cu pitici

Romanul „Şi Hams Şi Regretel", publicat la Editura Polirom la sfârşitul lui 2009, este debutul individual al lui Matei Florian. Volumul are mai multe personaje fantastice (printre care şi piticii Usi, Altfred sau Regretel). Matei nu este la prima apariţie, el semnează şi volumul "Băiuţeii", carte scrisă împreună cu fratele său, autorul Filip Florian. (Editura Polirom, 2007).