Maria Sa criticul

Imaginea actuala a scriitorului roman nu este dintre cele mai imbucuratoare. Cand nu apare pe sticla televizorului, figura celui ce trudeste cu materialul cuvantului se pierde in anonimat si - de cele

Imaginea actuala a scriitorului roman nu este dintre cele mai imbucuratoare. Cand nu apare pe sticla televizorului, figura celui ce trudeste cu materialul cuvantului se pierde in anonimat si - de cele mai multe ori - in acolada unei existente la limita subzistentei. Vechea triada socio-profesionala cu care incepeau inventarele comuniste (muncitori, tarani, intelectuali...) a lasat acum loc uneia "de tranzitie" (politicieni, miliardari de carton, vedete de doi bani...) din care artistul a disparut cu totul. Literatura si-a pierdut nimbul, prestigiul si functia sociala, retragandu-se intr-o marginalitate fertila si lasandu-se reprezentata, la Centru, de un poet cu vocatie de saltimbanc si de un tribun cu vocea dogita de traiul bun. O carte cu totul neobisnuita, cum este Cersetorul de cafea a lui Emil Brumaru (Editura Polirom, 2004) ne da o idee asupra statutului pe care l-a avut literatura inainte de Revolutia din decembrie 1989. Vorbind de literatura autentica (iar nu de maculatura ideologica livrata ca atare), ea a reprezentat o oaza de libertate si pluralitate, un teritoriu al multiplicitatilor exploratorii, o forma de rezistenta la aberatiile contondente sau insidioase ale regimului. La inceputul deceniului noua, cand geniul conducator al lui Ceausescu urma sa duca tara pe noi culmi de mizerie si disperare, un poet de prim rang (Emil Brumaru) ii scrie unui mare critic (Lucian Raicu) o suita de epistole formidabile - recuperate acum, dupa aproape un sfert de veac, publicate in paginile revistei "Romania literara" si stranse in volumul de fata. Scrisorile merg intr-un singur sens: de la poetul fantast, infantil si ludic-sexualizant la criticul profund si subtil, capabil de a sesiza toate nuantele unor pagini de mare combustie imaginativa, dar ramanand, in ce-l priveste, impenetrabil, necomunicativ. Brumaru gaseste tot felul de pretexte epistolare, face cu ochiul, se da peste cap, ii vorbeste criticului de necazurile proprii si de cele ale personajelor lui Dostoievski, se confeseaza, se lamenteaza, pune intrebari si cere sfaturi; Raicu ramane "mut ca o lebada", savurand in linistea propriei maretii frazele pe care poetul i le dedica in flux continuu. Literatura avand un rol important in epoca (fiindca tine loc si de istoriografie, sociologie, politologie), criticii importanti sunt niste moguli care primesc plecaciuni din toate colturile scenei culturale. De verdictul unui exceptional critic de poezie ca Lucian Raicu depinde nu numai locul pe aceasta scena, dar insasi conditia de poet a cutarui aspirant la gloria literara. Autorul stie acest lucru, si mesajele sfios-tandre pe care i le adreseaza lui Raicu poarta in ele, deopotriva, talentul expeditorului si importanta destinatarului. Publicand acest set de scrisori in anul de gratie 2004, cand criticul de autoritate se afla departe, insingurat si bolnav intr-un Paris, pentru el, deloc vesel, Emil Brumaru a facut un gest admirabil. Oferindu-ne, totodata, un volum pe care il parcurgem cu delectare.