"M-am eliberat de cosmarurile cu Ceausescu"

O zi din viata lui Ceausescu e un spectacol despre care se vorbeste deja si se va vorbi si mai mult. Dar cel mai indreptatit sa o faca ramane creatorul lui, regizorul Alexandru Tocilescu, cel care i-a

O zi din viata lui Ceausescu e un spectacol despre care se vorbeste deja si se va vorbi si mai mult. Dar cel mai indreptatit sa o faca ramane creatorul lui, regizorul Alexandru Tocilescu, cel care i-a comandat piesa dramaturgului Denis Dinulescu si l-a convins pe directorul Teatrului Mic, Florin Calinescu, sa produca spectacolul, la zece ani dupa scrierea textului. Cel care a vrut sa se vindece prin ras de un cosmar, provocand aceeasi eliberare si spectatorilor sai.
- Erau mai multe feluri de artisti in epoca Ceausescu, cei obedienti, care cadeau in genunchi cand li se spunea sa stea jos, cum vedem in spectacolul pe care l-ati montat la Teatrul Mic, cei care incercau sa se salveze prin mici compromisuri, motivatia fiind ca astfel nu erau total exclusi din viata publica, si restul, care erau foarte putini. Spectacolul spune ceva despre ce s-a intamplat cu arta in epoca aceea si nu se fereste sa fie foarte dur. Chiar tot ce insemna arta era atins de propaganda?
- Eu ador momentul cu Cantarea Romaniei din spectacol! Mi se pare ca e hiperpleonastic, fiindca asta era si atunci, un pleonasm dus la infinit. Erau la un loc si ei, si tablourile, si cantecele despre ei, si pancartele cu portretele lor si steagurile, in asa hal incat devenea, la limita, o forma de "arta" sau, ma rog, de expresie. Cu alte cuvinte, hiperbolizarea pleonasmului ca forma de expresie "artistica". Bucatica asta de spectacol este, cred, suficient de sugestiva pentru ceea ce s-a intamplat cu arta in epoca aceea.
Un lucru se poate spune azi cu certitudine, apropo de relatia artistilor cu regimul: nimeni nu era obligat sa adere. Parea o obligatie, dar in momentul in care spuneai "nu" la solicitarile lor nu se intampla nimic. Am vazut asta cu ochii mei. Fiind o data in birou la Ion Besoiu, pe vremea cand era director la Bulandra, a sunat unul de la partid, Ion Traian Stefanescu, care i-a spus: "Trimite-mi-l pe Mircea Basta maine la radio ca avem un omagial". Era vorba de un actor ceva mai in varsta, care spusese pana atunci sute de poezii in ocazii de acest fel, un tip impunator, cu parul alb, foarte potrivit pentru asa ceva. Numai ca atunci, nu stiu de ce, omul a zis "nu mai pot", probabil ca se saturase si el. Si nu s-a dus. Iar cand a sunat din nou Stefanescu urland, iar Besoiu i-a comunicat ca Basta nu mai vrea, s-a lasat o tacere si omul de la partid a inchis. Si n-a patit nimic! Ce sa pateasca? Cine sa-i ia lui categoria a II-a de actor si rolurile secundare pe care le juca in teatru? Nu se intampla nimic! Caramitru n-a vrut sa spuna poezii omagiale niciodata, Rebengiuc la fel, Gina Patrichi n-a vrut si n-a spus, "Motu" Pittis la fel, ba mai mult, el mai monta spectacole in teatru si le spunea clar: cine merge sa spuna versuri din astea la mine nu mai joaca niciodata! Nu te puteai revolta, asta e altceva, dar daca spuneai "nu", n-aveau ce sa-ti faca. Ar fi fost mult prea laborioasa activitatea de depistare si pedepsire a tuturor celor care nu doreau sa participe la spectacole omagiale.
- Cand sunt atatea subiecte in jurul nostru azi, ar putea parea ciudata o intoarcere catre Ceausescu si vremea lui. De ce ati decis sa o faceti? E un pretext pentru a vorbi de cei din jurul lui, care sunt inca aici?
- Si asta, poate.. Dar nu m-am gandit la asta in mod special. Piesa i-am comandat-o lui Denis Dinulescu cu ani in urma, in 1994. Era un proiect pe care nu-l dusesem la capat, ceea ce pe mine ma enerveaza. Asa ca am profitat de dorinta lui Florin Calinescu de a juca rolul, pentru a-mi achita o datorie pe care o aveam si fata de istoria asta, si fata de dramaturgul pe care l-am implicat in proiect. Acum pot merge mai departe linistit. In plus, am gasit si o parte de interes profesional pentru mine: e vorba de lucrul cu figuratia din acest spectacol, care a reactionat extraordinar, devenind un personaj colectiv fabulos. Am zis-o de mai multe ori, i-am tratat pe cei doi Ceausesti ca pe niste personaje de desen animat: Mickey si Donald sau, mai bine, unii mai rai - Bugs Bunny si Duffy Duck - sunt personaje de desen animat rautacioase, ceea ce le asigura succesul si la oamenii tineri. Nu pot sa-mi ascund placerea de a le manipula ca atare, pentru ca adevarul este ca le-am avut in mana, am facut ce-am vrut cu ele. Nici nu vad cum le-as fi putut trata altfel decat comic, abordarea unui asemenea subiect dureros la modul serios ar fi sfarsit in macabru, ar fi provocat o fireasca reactie de crispare. Or, lumea pana la urma se relaxeaza, se aplica dictonul "ridendo castigat mores". A fost un fel de a-mi exorciza cosmarurile traite in vremea aceea. Sunt sigur ca oamenii de varsta mea ii visau noaptea, mai ales in situatiile in care le era frica de ceva, ii asociau cu cele mai profunde spaime ale lor. Pentru ca teroarea se infiltrase adanc, te "lucra" la subconstient. Eu unul m-am eliberat, ma simt bine acum, sunt linistit.
(Textul integral in Adevarul literar si artistic)