Radu Călin Cristea: „Muzeul Literaturii nu e curat 100%“

Radu Călin Cristea contracarează acuzaţiile de management defectuos ce i s-au adus din interiorul instituţiei bucureştene. Fostul director al Muzeului Naţional al Literaturii Române nominalizează persoanele incompetente din instituţia pe care a condus-o până la 1 iulie 2009.Pe lista neagră se regăsesc Sande Vârjoghe, şeful departamentului Proiecte, Ofelia Creţia, şefa departamentului Expoziţii şi colegul acesteia, Ioan Cristesc

Domnule Radu Călin Cristea, cum vă explicaţi că unul dintre cele mai importante muzee ale Capitalei, situat chiar în centrul Bucureştiului are, în medie, doar şapte vizitatori plătitori pe zi?

Această cifră limitează de o manieră contabilicească interesul pentru Muzeul Naţional al Literaturii Române (MNLR), enumerând strict numărul persoanelor cărora li se rup bilete la intrare. Din punctul meu de vedere, a fi vizitator înseamnă altceva: adică o persoană care participă la o manifestare a MNLR, e găzduită de muzeu, deci devine vizitatorul acestuia. Conform bilanţului pe ianuarie-iunie 2009, au fost 1.130 de vizitatori plătitori.

La „Noaptea Muzeelor” am fost vizitaţi gratuit de peste 4.000 de oameni. Circa 1.200 de persoane au participat la evenimente gratuite ale MNLR – „Rotonde”, cenacluri, expoziţii temporare, lansări de carte, seri de muzică şi poezie, întâlniri cu cititorii etc. Din acest calcul rezultă o medie de 44 de vizitatori pe zi.

Muzeul este într-o stare de ponoseală, zugrăveala nu este proaspătă, faţada nu este deloc îmbietoare.
Imobilul este câştigat în instanţă, printr-o decizie definitivă şi irevocabilă, de proprietarul de drept. Ceea ce înseamnă că putem fi evacuaţi oricând şi nu avem voie să facem reparaţii capitale.

Ce aţi găsit la muzeu când aţi preluat conducerea?

O enormă harababură. Şi acum sosesc facturi restante de şase-şapte ani angajate de fosta conducere. Suntem somaţi, de exemplu, să achităm costul unui aparat de alarmare antiseismică despre care pot să vă spun că nu se află în muzeu. Marea mea dificultate a fost să pătrund într-o asemenea junglă şi apoi să încerc să descâlcesc fel de fel de situaţii nespus de încâlcite...

Aţi declarat că muzeul era într-o stare deplorabilă, penală, care i-a îngrozit pe cei de la Curtea de Conturi. Despre ce este vorba?

Înainte să devin eu Director General, pe la sfârşitul lui 2007, Curtea de Conturi a găsit în muzeu o sumedenie de ilegalităţi între care şi unele cu un pătrunzător iz penal.

N-a fost nimeni tras la răspundere?

Nu ştiu amănunte pentru că toate acestea s-au petrecut înaintea numirii mele şi n-am fost foarte încurajat să dezgrop morţii.

„Din păcate n-am putut să-mi fac o echipă“

Cum aţi lăsat muzeul?

Cred că în bună ordine, ca un bolnav stabilizat, cu o maladie localizată şi aflat sub un tratament eficient. Muzeul nu mi s-a părut nici în cădere liberă, nici ţinta unor sabotaje interne, nici aproape de colaps. Realitatea e în adevăr mult mai domestică.

MNLR semăna la început, am mai spus-o, cu o casă de cultură predestinată unor activităţi călduţe, pentru un public mediu culturalizat. În genul unui cenaclu condus de un anume domn pe nume Puşcă. Obsesia mea a fost să extrag instituţia din băltirea ei mediocră, să-i dau o cu totul altă vizibilitate. Din păcate n-am putut să-mi fac o echipă, toate posturile importante erau blocate de persoane cu care am intrat greu în comunicare pentru că vorbeam limbi aproape diferite.

Am încercat să apropii de muzeu personalităţi cu o cotă înaltă: Livius Ciocârlie, Mircea Martin, Sorin Antohi, Nicolae Manolescu, Alexandru George, Tudorel Urian, Daniel Cristea Enache. Ultimii doi au un succes neaşteptat de mare cu „Cenaclul de la Muzeu”.

Am revitalizat editura, ordonând-o în jurul unui nou concept legat de teorie, istorie, critică literară, memorialistică etc. Sunt mulţumit de calitatea întâlnirilor culturale din „Rotonda 13”. Am organizat 4-5 proiecte culturale cu bune ecouri interne şi chiar internaţionale. Plec cu sufletul împăcat, tensiunile trecutului s-au estompat în mare măsură, mentalităţile s-au mai schimbat şi las în urma mea amintirea unor colegi minunaţi. Atât am putut să fac, aş mai fi avut nevoie de un an, un an şi jumătate ca să aduc muzeul acolo unde cred că îi este locul. N-a fost să fie.

Aţi renunţat la finanţarea unor proiecte pentru a putea plăti diverşi scriitori?

Nu. Vă referiţi probabil la un episod privind proiectele realizate de Departamentul multimedia condus de Sande Vârjoghe, cel care este principalul iniţiator al scandalurilor legate de muzeu şi de persoana mea. Nu intru în polemică cu acest individ pe care îl socotesc un petiţionar maniacal cu un patologic cult al pârei şi al contestării. Cum ar veni – contest, deci exist. Cei de la Departamentul multimedia mi-au prezentat câteva proiecte culturale.

Nu m-a pus pe gânduri conţinutul lor cu care eram ca principiu de acord, ci modalitatea de retribuire a celor ce realizau aceste proiecte. Într-un asemenea proiect apăreau, de pildă, şase persoane care, pe sume frumuşele, făceau unul şi acelaşi lucru. Angajaţi ai muzeului urmau să fie plătiţi pentru proiecte realizate, de fapt, în afara orelor de program. Mi s-a părut ceva nefiresc, aşa că am apelat la patru serii succesive de expertize independente. M-am lăsat convins de concluzia acestora care mi-a arătat că solicitările echipei domnilor Vârjoghe şi Neamu nu aveau acoperire legală.

3.000 de euro pentru Manolescu

Scriitorii pe care i-aţi chemat pentru „Rotonde”, pentru cenacluri sunt costisitori?

Am socotit mereu aşa: valoarea scriitorului român trebuie respectată inclusiv sub aspectul onorariilor primite pentru munca lui. Nu mi se pare normal ca un muncitor care trage la şaibă trei ore să fie plătit cu aceeaşi sumă pe care o câştigă un scriitor ce trudeşte două săptămâni la câteva pagini.

Să nu vă imaginaţi că sumele la care am făcut trimitere sunt exorbitante. Media a gravitat în jurul a două-trei milioane de lei vechi.

O excepţie a fost Gala Premiilor „Manuscriptum” care a avut loc în 10 decembrie anul trecut şi a fost un regal cultural, cu o splendidă tensiune între sală şi evoluţiile de pe scenă. Spectacolul a fost televizat, iar ecourile din presă, cu zecile, aveau să fie extraordinare.

Un juriu condus de criticul literar clujean Ion Pop i-a premiat, între alţii, pe Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, Eugen Negrici, Nicolae Mecu, Ilie Constantin, Livius Ciocârlie. Marele Premiu „Manuscriptum” în valoare de 3.000 de euro a fost atribuit lui Nicolae Manolescu pentru monumentala sa „Istorie critică a literaturii române”.

Mai există în muzeu acele reţele compuse din clanuri, unele înrudite între ele, despre care vorbeaţi într-un alt interviu?

Nucleele dure s-au cam dizolvat cu excepţia unui grup infim compus din nu mai mult de cinci persoane. E vorba de grupul care a trudit din greu pentru calomnierea mea prin cele mai ticăloase metode.

Este muzeul acum curat 100 %?

Nu şi nici nu va fi prea curând. Muzeul a fost conceput de pe la începuturile sale ca un fel de rentă viageră pentru o parte dintre scriitori sau pentru rudele acestora. Lucrurile s-au mai schimbat între timp şi mă bucur să spun că am avut şansa de a lucra împreună cu câţiva colegi admirabili, serioşi, muncitori, receptivi, competenţi, cum să zic, normali.

Oameni-problemă în Muzeul Literaturii

Cine sunt persoanele incompetente din muzeu?

Am încercat să mă bizui pe ceea ce consideram că ar putea încropi în timp o echipă. Una din aceste persoane a fost doamna Ofelia Creţia, şefa Departamentului Expoziţii, care, împreună cu colegul ei Ioan Cristescu, şi-a asumat răspunderea realizării revistei „Manuscriptum”, de la sumar până la tipărire.

Au dorit autonomie cvasi-totală şi le-am acordat-o, în speranţa apariţiei unei ediţii de referinţă. În inima revistei figura, cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu, un interviu luat de Sorin Ilieşiu la Paris în 1991 Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca, la discuţie participând şi marele traducător şi „vocea de aur” a „Europei Libere” Alain Paruit.

Ei bine, nu ştiu unde să ascund de ruşine acest număr din „Manuscriptum” unde numele lui Paruit apare de vreo 15 ori în transcrierea greşită de „Alain Parnit“. Un literat care nu ştie cine a fost Alain Paruit are, cred, o problemă gravă de lectură şi de amplasament cultural. O altă investiţie personală a fost în sus-menţionatul Ioan Cristescu, altfel cu bune recomandări din partea unor scriitori cunoscuţi.

Domnul Cristescu m-a convins să implicăm muzeul într-un proiect ambiţios dedicat împlinirii a 10 ani de la vizita în România a Papei Ioan Paul al II-lea. Urma ca la un moment dat să organizăm în muzeu o seară specială, cu un concert de muzică clasică şi lecturi din versurile Papei Woytila.

Domnul Cristescu a hălăduit pe neştiute coclauri pentru punerea în operă a proiectului său. Partea proastă a fost că, după o absenţă de câteva săptămâni îngăduită de mine în baza convenţiei amintite, domnul Cristescu a uitat total de muzeu, explicându-mi ulterior ceva foarte nebulos legat de o ceartă între Biserici care ar fi exclus MNLR din calendarul comemorării... 

Instituţie culturală, pasaj de trecere către cârciumă

Când v-aţi instalat ca director, una din primele măsuri a fost să introduceţi condica de prezenţă. De ce?

Era o debandadă foarte mare. A fost gestul exasperării mele de a convinge pe absolut toată lumea că MNLR e o instituţie unde trebuie să existe, totuşi, măcar un spirit al disciplinei muncii. Mărturisesc că m-a şi scos din sărite o mână de boemi fără operă, altfel foarte vocali şi pe alocuri isterici, pentru care muzeul devenise un pasaj de trecere spre cârciuma din spate.

Când am intrat în muzeu am plătit intrarea, dar nu ni s-a dat niciun bilet. Am rămas cu impresia că banii noştri nu ajung în conturile instituţiei.

Ceea ce s-a întâmplat mi se pare inacceptabil, deşi aş putea să mă scuz reamintindu-vă că eu nu mai aveam nicio legătură instituţională cu muzeul când s-a petrecut nesuferitul incident. Am stat de vorbă despre asta cu Lucian Chişu, Directorul interimar al muzeului, un om de litere echilibrat, cu bogată experienţă culturală şi, vă asigur, animat de cele mai bune intenţii. Domnul Chişu mi-a spus că vinovaţii pentru păţania dumneavoastră urmează să fie sancţionaţi.

Expoziţii nesatisfăcătoare

Cum vi se par expoziţiile din muzeu?

În mod normal, acea aşa-zisă expoziţie dedicată lui Mateiu Caragiale şi criticată în articolele din „Adevărul literar şi artistic” trebuia să fie închisă. Acolo se ridica o expoziţie şi se pregătea alta, dedicată lui Noica. Acele elemente decorative din „Rotondă” făcuseră parte dintr-o manifestare dedicată împlinirii a 80 de ani de la publicarea „Crailor de Curtea Veche” de Mateiu Caragiale.

Ar fi fost instructiv să fi asistat la acea acţiune excelentă realizată de Liliana Proudhomme, la dizertaţii, la o paradă a modei cu tineri studenţi îmbrăcaţi în personajele mateine, cu actorul Alexandru Repan citind din Mateiu Caragiale etc.

Expoziţia dedicată lui Eugène Ionesco este superficială şi incompletă, cu xeroxuri agăţate pe o sfoară şi cu foi A4 lipite pe spatele unor scaune.

Am înţeles de la foştii mei colegi Creţia şi Cristescu că e vorba de o marcare mai nonconformistă şi originală sub aspect multimediatic a operei lui Ionesco. Dânşii au destulă experienţă şi n-am dorit să le reprim acest elan creativ.                                      

Şi cine este vinovat pentru nereuşita acestor expoziţii temporare?

Pentru că întrebarea dvs. se referă iarăşi la segmentul expoziţional din MNLR mă văd nevoit să vă îndrum din nou spre doamna Creţia care vă poate da un răspuns competent şi responsabil. Veţi spune că evit să-mi asum ceea ce apreciaţi a fi un insucces. Nu este aşa. Mi s-a părut decent de la bun început să nu dau buzna cu viziunile mele peste persoane cu vechime în MNLR.

Doamna Creţia era de părere că acele expoziţii trebuie să puncteze împlinirea unor cifre rotunde de la naşterea sau moartea unor scriitori, că asta înseamnă tradiţia trainică a muzeului. Eu proiectam altfel acele spaţii, le vedeam mai proaspete, mai provocatoare, mai puţin funerare. I-am propus, de exemplu, să reflectăm la o expoziţie a generaţiei `80, fiecare membru al generaţiei urmând să aducă de acasă ceva care să-l reprezinte (blugii lui Cărtărescu, tenişii lui Muşina, racheta de tenis a lui Nino Stratan etc.).

Încă o dată – n-am fost un şef care să-şi impună într-un mod agresiv punctele de vedere, care să se amestece în toate şi să triumfe apoi ca un mic tiran ce-şi regăseşte ideile în tot ce mişcă în muzeu - editură, cercetare, restaurare, expoziţii, pază. Regret s-o spun, dar mult din efervescenţa creatoare cu care în special doamna Creţia şi domnul Cristescu ieşeau din biroul meu se evapora aproape imediat pe cărăruile arareori drepte ce leagă muzeul de cârciumă.

Şi expoziţia permanentă ar putea să fie mult îmbunătăţită.

Actuala expoziţie permanentă a fost deschisă spre sfârşitul lui 2007. Am aflat că, spre disperarea celor din Primărie, în muzeu s-au dus lupte crâncene soldate cu uzualele certuri pentru impunerea unui anume concept expoziţional. În coliziune s-au aflat taberele Creţia şi Vârjoghe, fiecare cu suţinătorii lor. A învins tabăra Creţia. Bună, rea, o expoziţie permanentă nu poate fi schimbată o dată la doi ani.

Ceea ce face domnul Vârjoghe în învăţămintele sale presărate prin presă şi bloguri este să critice modelul Creţia şi să-şi laude propriul model eşuat în conjunctura amintită. Asta m-a chinuit mult: aproape toate produsele culturale ale muzeului se nasc din suspiciuni şi bălăcăreli, în locul unei decolări naturale şi ca urmare a trudei civilizate a unor oameni plătiţi şi pentru altceva decât să-şi arunce cât e ziulica de mare cu călimările în cap.

Dezgustat de atacuri sub centură

Credeţi că eliberarea dvs. din funcţie are vreo conotaţie politică?

Nu. Angajaţii Primăriei s-au comportat OK, ne-am despărţit în termeni amiabili. Ţin, de asemenea, să menţionez că, în timp, am scris mai multe comentarii acide despre Primarul General Sorin Oprescu. N-am avut niciun semnal, pe toată durata mandatului meu, că domnul Oprescu ar fi avut un comportament resentimentar faţă de mine şi mi se pare corect să-i mulţumesc pentru această atitudine de gentleman.

Aţi fost acuzat pe diverse bloguri de ilegalităţi, că aţi fi făcut afaceri necurate, că aţi fi drenat bani publici în valoare de vreo jumătate de milion de euro. Cât de adevărate sunt aceste acuzaţii?

Acum aproape un an pe biroul meu se strânseseră răspunsurile unor fundaţii culturale cărora le solicitasem propuneri de participare, în sistem de parteneriat, la mai multe proiecte culturale iniţiate de muzeu. Era vorba acolo şi de o ofertă inacceptabilă datorită costurilor foarte mari. O mână vicleană a capturat aceste schiţe abandonate într-un vraf de hârţoage şi le-a pus în braţele unor binevoitori care, denunţând un jaf de proporţii, au tratat bietele eboşe ca pe nişte proiecte deja consumate.

Şi care a fost situaţia reală?

Câteva exemple. MNLR ar fi irosit 160.000 de lei pentru proiectul „Vin la Muzeu!“. Proiectul nu a avut loc. Cum să drenez ceva ce nu există? Alt proiect, „România pitorească“ – seminar naţional – total buget: 42.000 de euro. Aici suntem deja la Radio Erevan. A existat un proiect „România pitorească“, dar de eseuri pentru liceeni, care a avut loc la 1 iunie, în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului. Costul integral al acestui proiect a fost, de fapt, de 2.965 de euro.

S-a scris că drenez banii (34.110 de euro) pentru Gala Premiilor „Manuscriptum”. Eu nu mai sunt angajat al MNLR şi rămâne la latitudinea noii conduceri să decidă ce fonduri va aloca pentru această Gală. Nu am drenat nici cei 55.000 de euro trecuţi în contul Conferinţei „Descoperind o nouă Europă, Literatura Balcanilor“, pentru că, iarăşi, se face o trimitere băţoasă la ceva ce nu s-a întâmplat.

Aţi pregătit într-adevăr 70.000 de euro pentru Centenarul Noica?

Centenarul Constantin Noica se va desfăşura pe 16 iulie. M-am consultat cu Directorul interimar Chişu şi, la o vagă evaluare, costurile proiectului nu au cum să depăşească vreo 2.000 de euro. Eu sunt atacat în schimb, în acelaşi registru absurd, că deja m-aş fi folosit de 70.000 de euro pentru proiectul Noica.

La ceea ce aţi putut vedea şi dumneavoastră pe pereţii acelei expoziţii încropite, Centenarul Eugène Ionesco nu putea costa, pentru numele lui Dumnezeu, 75.000 de euro! Pur şi simplu nu a avut loc o Conferinţă Internaţională „Paul Celan”. Asta nu înseamnă totuşi că n-aş fi comis un „jaf” de 82.000 de euro...

Care ar putea fi miza acestor acuzaţii?

Habar n-am. E posibil ca aceste denigrări servite de probe inventate în totalitate să creeze o aură de suspiciune în jurul unei eventuale participări a mea la viitorul concurs pentru postul de Director General al MNLR. Principiul e vechi de când lumea: calomniază, calomniază, până la urmă tot rămâne ceva.

Şi aţi mai candida?    

Nu ştiu, gândurile îmi zboară în altă parte şi mi-e foarte lehamite de atacurile virulente duse împotriva mea mai ales pe nişte bloguri purulente ce depăşesc în mizerie toate ororile din „România Mare”.

Numărul plin de erori al revistei „Manuscriptum“