Jeni Acterian, o fiinţă greu de mulţumit

Apropiată de Mircea Eliade sau Emil Cioran, Jeni Acterian s-a impus în literatura română printr-un jurnal care descrie perioada interbelică. În „Jurnalul unei fete greu de mulţumit“, autoarea redă „fără perdea“ scene pline de savoare din viaţa marilor personalităţi ale vremii.

Citiţi şi: VIDEO Festivalul „George Enescu" la aniversare

„A stat Enescu timp de mai mult de cinci minute cu vioara de-a lungul trupului şi cu o aparentă resemnare (foarte aparentă), până s-a instalat lumea care nu mai sfârşea de intrat.

După asta mai cântă Sonata Kreutzer dacă poţi", nota Jeni Acterian, la 21 noiembrie 1936, în jurnal, după un concert. În paginile intitulate, cu autoironie, dar şi cu mult adevăr, „Jurnalul unei fete greu de mulţumit (1932-1947)", Jeni a lăsat o mărturie despre oamenii care au definit una dintre cele mai efervescente şi savuroase epoci din istoria României.

„Dacă vrem să ştim ce a făcut Enescu în perioada interbelică, citim «Jurnalul»", mărturisea scriitoarea Doina Uricariu, referindu-se la relatările lui Acterian, nu fără a menţiona şi farmecul cu care Jeni scria despre autorii pe care îi citea - printre aceştia Kant, Woolf sau Faulkner - şi capacitatea de a spune, în câteva cuvinte tot ce trebuie să ştii despre o carte.

A urât să fie referent

Jeni Acterian („1916, Constanţa - 1958", Bucureşti), pe numele real Eugenia Maria Acterian, sora lui Haig şi a lui Arşavir Acterian, era, de fapt, de profesie, regizor. În ciuda vocaţiei artistice, a încheiat, în 1940, Facultatea de Litere şi Filosofie cu o teză de licenţă pe o temă de logică matematică.

Primeşte propunerea unui doctorat la Sorbona, dar presiunea declanşării războiului a împiedicat-o s-o concretizeze. Cu ajutorul lui Mircea Vulcănescu, în calitatea sa de subsecretar de stat la Finanţe, Jeni s-a angajat pe un post de referent la Casa Autonomă de Finanţare şi Amortizare (C.A.F.A.).

Despre această perioadă sufocantă, pe care a suportat-o cu greu, Jeni scria într-o însemnare din 12 martie 1943: „Singurul motiv pentru care cred totuşi că nu m-am imbecilizat este faptul (?) că sunt conştientă că m-am imbecilizat. Seamănă puţin a «panseu» de-al lui Gâgă, dar de fapt e un adevăr de-o străveche banalitate. C.A.F.A. mă ţine în sânul ei ca într-un cleşte şi nu fac altceva toată ziua decât referate, corespondenţă şi afaceri".

Asistenta lui Ciulei

S-a înscris, în sfârşit, în 1947, la Conservatorul de Artă Dramatică, secţia regie, în Bucureşti. A făcut asistenţă de regie pe lângă Liviu Ciulei şi Marietta Sadova la Teatrele Odeon, Municipal şi Tineretului, sub numele de scenă Jeny Arnotă, a tradus piese din franceză şi engleză. După ce şi-a luat diploma de regizor, a părăsit, uşurată şi fericită, postul de referent de la C.A.F.A. S-a căsătorit cu Adrian Georgescu, un tânăr actor, dar nu a trăit mult timp experienţa mariajului. Jeni Acterian s-a stins din viaţă la numai 42 de ani, în 1958, după ce a suferit timp de patru ani de maladia Hodgkin.

Jurnalul, misterul şi pofta de viaţă

Asupra „Jurnalului" lui Jeni Acterian planează şi astăzi misterul, căci o parte dintre caietele ei nu au fost publicate - decizia a aparţinut fratelui Arşavir Acterian. Însemnările din ediţia Humanitas din 2007 (text ales şi note biografice de Arşavir Acterian, ediţie îngrijită de Doina Uricariu) s-au oprit la anul 1947. S-a vorbit despre existenţa a 42 de caiete, depuse la Arhivele Naţionale, dintre care doar 35 au fost publicate.

O explicaţie ar fi faptul că istoricul familiei Acterian a intrat sub incidenţa legionarilor. Şi Arşavir şi Haig, cuprinşi de elanuri legionare, au avut de suferit în epocă - Arşavir a fost închis de mai multe ori, iar Haig a fost trimis la moarte, la vârsta de nici 40 de ani. Jeni, care îi adora, dar îi şi ironiza pe motive politice, a fost şi ea arestată pentru scurt timp în acea perioadă.

Zbuciumul feminităţii

Cu toate acestea, „Jurnalul" lui Jeni Acterian nu surprinde forfota istorică şi nici frânturi din această realitate, ci calitatea vieţii şi a oamenilor care o înconjurau. Este pe de o parte o extraordinară mărturie culturală - datorată şi apropierii de Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Cella Delavrancea, Mihail Sebastian, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu sau Clody Bertola.

Dar şi o odă a feminităţii, în starea ei cea mai efervescentă - trecând de la iubiri zbuciumate, la episoade de înot sau de nudism, la teama ancestrală (şi premonitorie) faţă de moarte. În fapt, o complexă lecţie despre a trăi până în pânzele albe. „M-am lăsat încălzită de razele soarelui; am alergat cântând în soare, apoi m-am întins la umbră, în dulcea răcoare din umbra marilor brazi. Şi am stat aşa. Închid ochii. Tăcerea mă-nconjoară".

"Dacă vrem să ştim ce a făcut Enescu în perioada interbelică, citim «Jurnalul»."
Doina Uricariu
scriitoare