Jacqueline Bisset actriţă: „Mă pricep la intimitate“

Născută pe 13 septembrie 1944, în Weybridge, Marea Britanie, Jacqueline Bisset are o carieră impresionantă, ce cuprinde peste 80 de roluri în filme. A debutat în „Fundătura / Cul-de-sac“, regizat de Roman Polanski.

Rolul care a făcut-o celebră este cel al iubitei lui Steve McQueen în filmul de acţiune „Bullitt" (1968). Recunoaşterea europeană a obţinut-o în 1973, când a apărut în „Noaptea americană" a lui François Truffaut. A jucat alături de unii dintre cei mai mari actori ai ultimelor decenii, Paul Newman, Albert Finney, Mickey Rourke, Anthony Perkins, în filmele unor celebri regizori, printre care François Truffaut, Claude Chabrol, John Huston, Stanley Donen şi George Cukor.

„Adevărul": După 40 de ani de carieră cum evaluaţi felul în care aţi făcut faţă gloriei?

Jacqueline Bisset: N-am făcut faţă! (Râde). Pur şi simplu mi-am trăit viaţa. Adevărul e că nu-mi place să fiu în lumina reflectoarelor. Aşa că mi-am făcut mereu treaba şi-am încercat să merg mai departe.

Nu v-a încurcat presiunea care vine odată cu celebritatea?

Cu timpul, am învăţat să fiu politicioasă. Să nu-i jignesc pe oameni, să nu am reacţii bruşte sau dure. E parte din responsabilitatea pe care o ai ca persoană publică.

Aţi reuşit să vă protejaţi intimitatea?

Aş spune chiar că mă pricep la intimitate. E unul dintre motivele pentru care mă interesează mai mult filmul decât teatrul, nu-mi place să fiu în faţa unui public numeros. M-ar bucura să filmez şi într-un dulap, dacă un scenariu este bun! Să lucrezi cu un actor, să filmezi atât de aproape, implică intimitate şi multă senzualitate. E o apropiere care, uneori, poate fi mai intensă decât însăşi viaţa.

Sunteţi timidă?

Da, însă lucrez din răsputeri să rezolv problema asta şi cred că am ajuns departe... În fiecare zi încerc să uit de mine. Tata m-a ajutat să trec peste timiditate. Pe la 14 ani, dacă mă lăsa un minut singură în public, eram îngrozită. Tata mă păcălea, ne dădeam întâlnire într-o cafenea şi întârzia. Aşteptându-l, făceam atacuri de panică. Mi se părea că toată lumea se uită la mine şi abia mai puteam respira! Atunci, apărea şi-mi spunea: „Relaxează-te! Fiecare om se gândeşte la ale lui. Nu mai fi atât de absorbită de tine!". 

În 1966, aţi jucat în „Cul-de-sac" al lui Roman Polanski, unul dintre primele roluri importante. V-aţi temut de greşeli?

Mult. Polanski era genial, dar eu eram tânără şi fără experienţă. Am fost copleşită. Îmi amintesc că trebuia să râd isteric într-o secvenţă şi nu reuşeam. Era târziu şi frig, filmam într-un castel, toată lumea voia să plece acasă.... Exasperat, Polanski a zis: „Ajunge, gata, plecăm cu toţii acasă!". Françoise Dorléac - una dintre actriţele cu care filmam - a zis: „Jacqueline, uite cum facem: mergem să ne plimbăm şi-o să te învăţ să râzi!". Eram două femei pe o insulă pustie, doar noi plimbându-ne, şi  marea argintie,  şi râdeam sălbatic. A doua zi, când am ajuns la filmare, de-abia aşteptam să îi arăt lui Polanski râsul pe care-l învăţasem, dar el nu mi-a cerut-o, decisese să renunţăm la scenă. (Râde)

Cum aţi abordat rolul Annei Karenina din 1985 ca să-i aduceţi ceva nou personajului?

Am citit cartea. Nu m-am uitat la nicio altă ecranizare. Nu le-am văzut nici pe Vivien Leigh, nici pe Greta Garbo. M-am gândit că tot ce reprezintă Annei Karenina îi aparţine lui Tolstoi. Anna Karenina nu era altceva decât o femeie normală.

Aţi învăţat ceva despre feminitate şi despre lupta vieţii de la mama dvs.?

Era atât de bolnavă, mai ales spre finalul vieţii, când începuse să-şi piardă şi memoria, încât da, am învăţat din asta, însă am făcut-o fără să mi-o doresc. Mama niciodată mama nu mi-a spus nimic despre feminitate. Ce m-a învăţat a fost că trebuie să merg la universitate, să iau lecţii de franceză, de balet... Nu e surprinzător?

Aţi avut grijă de ea timp de 30 de ani, aţi locuit împreună. V-a mulţumit vreodată?

Nu. Şi asta a fost o lecţie dureroasă despre responsabilitate. Era mândră de mine - în public vorbea despre mine, însă vorbea ca şi cum aş fi fost altcineva, nu fiica ei. Atunci am învăţat cât de important e să ai simţul umorului şi că, orice ar fi, trebuie să te bucuri de viaţă.