Intalnirea cu Nichita era un fel de spatiu luminos

Alexandru Condeescu, directorul Muzeului Literaturii Romane si redactor-sef al revistei Manuscriptum, si-a propus sa duca la bun sfarsit un proiect ambitios: o editie integrala a operei lui

Alexandru Condeescu, directorul Muzeului Literaturii Romane si redactor-sef al revistei Manuscriptum, si-a propus sa duca la bun sfarsit un proiect ambitios: o editie integrala a operei lui Nichita Stanescu, in sase volume masive.
- Anul trecut au aparut, deja, primele doua volume din Opera Magna a lui Nichita Stanescu. Cum v-a venit ideea de a va ingriji de aceasta editie integrala si cand vor aparea urmatoarele volume? - Este un proiect deosebit, de suflet, care a ramas ca o datorie morala fata de un prieten si care s-a pornit de cand traia poetul. Am ajuns la un moment dat sa discut cu el pe text despre ideea unei editii selective din opera sa. Am lucrat impreuna cu Nichita cam doi ani, si am reusit sa facem o editie care, din pacate, a aparut postum, in anul urmator mortii lui. Cand lucram la ea, nu ne inchipuiam ca va fi postum, dar ceva testamentar exista cumva. S-a numit ,Ordinea cuvintelor" si a aparut in `85, in doua volume. Pana in 2000 au fost singurele carti care cuprindeau intreaga opera. Sigur ca ar fi trebuit sa fie o editie completa, asa ca am facut aceasta editie integrala, care cuprinde tot ce exista pana acum, de la primele poezii cunoscute ale poetului, din anii liceului si ai facultatii, pana la ultimele, la care am si fost martor cand le-a scris. Pana la final se vor publica cinci volume de poezie, si un al saselea, de eseuri si proza.
- A fost greu sa strangeti textele?
- Da, dar am facut totul cu pasiune, pentru un om care mi-a fost mai mult decat un prieten, o persoana cu totul aparte, fermecatoare, generoasa, dar si cazuta prada propriei generozitati. Au trecut ani de zile pana am gasit un text, am fost in Iugoslavia, la Pancevo, unde exista o comunitate de limba romana si unde Nichita a dictat multe poeme. Scriu si o biografie coordonata cu opera si etapele creatiei, deci am cam stiut unde sa caut, dar s-a intamplat sa apara si texte-surpriza, in caiete de teatru, in programe. Editia e cam incheiata, dar chiar am gasit vreo doua poeme care sunt din prima perioada de creatie, dar dau o addenda la sfarsit si specific din ce an sunt, din ce moment al creatiei. Interesant este ca un poem scris de el, de pilda, in `58 n-a aparut decat in `65, neputand sa-l publice atunci, din cauza cenzurii.
- Ati fost bun prieten cu Nichita Stanescu. Va amintiti un episod interesant din acei ultimi ani de viata?
- A inflorit o intreaga legenda, o mitologie ieftina in jurul lui, dupa moarte. Tot felul de personaje povestesc lucruri ridicole, false. Din acest motiv m-am ferit sa mai spun ,am fost prieten cu Nichita", pentru ca multi spun ca l-au cunoscut indeaproape, si nu o spun din originalitate. Si de aici ideea cu scrisul pe servetele. Or, nu e chiar asa, sigur ca s-a mai intamplat, dar Nichita era un poet extrem de lucid, hiperlucid, ca mod de a crea. In ultimii ani, e adevarat, isi vizualiza poemul mental si il dicta. Daca i se parea ca la lectura poemul rezista, il pastra sau il daruia, daca nu-i placea, il rupea. Si in urmatoarea seara sau dupa catva timp dicta acelasi modul poetic pus altfel, deci nu taia pe text, lucra prin variante ale aceleiasi idei poetice si cea mai izbutita ramanea. Cine era de fata scria, dar nu mazgalea el pe servetel, daca nu aveai o foaie de hartie, scriai pe ce gaseai si poetul o semna, iar poemul ramanea in posesia acelor prieteni. In timpul comunismului, in lumea aceea inchisa si intunecata, intalnirea cu Nichita era un fel de spatiu luminos. Era extrem de viu, de fermecator, vorbeam despre orice, de la sport pana la poezie si idei filozofice. Casa lui devenise aproape ca un club, ca o institutie publica, deschisa. De multe ori poate ca avea mai mult farmec si mai multa spontaneitate decat in unele din poemele sale.