Gerhart Hauptmann primeşte, în sfârşit, Nobelul literar
0Respins în 1903, dramaturgul german este desemnat pentru premiu. După moartea lui C. D. Af Wirsen, Karlfeld devine noul secretar al Academiei şi Comitetul Nobel dă dovadă de o mai mare deschidere în criteriile alegerii premiatului.
Anul 1912 este semnificativ. Respingerea fusese motivată cu argumente drastice: „naturalism cras“, „simbolism de spital“, după cum scrie Kjiel Espmarc în volumul „Un secol cu Nobel“.
De data aceasta, percepţia se schimbă. Piesele lui de teatru se remarcă „printr-o forţă miraculoasă“, sunt „pline de cea mai rafinată poezie“. În consecinţă, premiul i se acordă „mai cu seamă pentru activitatea sa bogată, multilaterală, excelentă în domeniul creaţiei dramatice“.
Gerhart Hauptmann s-a născut la 15 noiembrie 1862 într-un orăşel din Silezia. Era fiul unui hotelier şi, după
cursurile şcolii în localitatea natală, a fost trimis la Breslau să facă studii de agricultură. Aspiraţiile sale erau însă diferite. Se înscrie la şcoala de artă, cu intenţia de a deveni sculptor.
O mare parte a anilor 1883 şi 1884 o petrece în Italia. În 1855 se căsătoreşte şi se stabileşte la Berlin, dedicându-se exclusiv literaturii. Se remarcă repede ca unul dintre principalii reprezentanţi ai teatrului modern.
Naturalism, omantism şi legendă
Prima dramă scrisă de el, „Înainte de răsăritul soarelui“ (1889), este considerată punctul de plecare al naturalismului în literatura germană, şocând prin realismul ei la prima reprezentaţie de la Freiei Buhne din Berlin.
Primele creaţii lasă să se vadă influenţa lui Henrik Ibsen. Creaţia care îi aduce consacrarea este însă „Ţesătorii“ (1892), inspirată din revolta muncitorilor din Silezia. Subiectele pieselor sunt luate, de cele mai multe ori, din viaţa oamenilor obişnuiţi.
Către 1894, Hauptmann se îndepărtează de curentul naturalist, punctul de ruptură fiind marcat de una dintre cele mai cunoscute piese ale lui, „Înălţarea la cer a Hannelei“. Urmează o serie de texte cu subiect istoric, ca „Florian Geyer“, sau simbolic - „Clopotul scufundat“ -, şi câteva tragedii, trădând interesul lui pentru romantism şi legendă.
În 1907 călătoreşte în Grecia, unde descoperă moştenirea creştină şi pe cea păgână. Ele vor da naştere romanelor „Smintitul întru Christos Emmanuel Quint“ (1910), pe tema deziluziei religioase, şi „Atlantis“ (1912).
Din 1920, subiectele scrierilor lui se schimbă. Ele aparţin, în primul rând, fanteziei, simbolismului mitic şi folclorului, mai ales celui nordic.
Capodopera în creaţia dramatică a ultimilor ani ai lui Hauptmann este Tetralogia Atrizilor, scrisă între 1941 şi 1948, reacţia autorului la cel de-al Doilea Război Mondial: „Ifigenia la Delfi“, „Ifigenia în Aulida“, „Moartea lui Agamemnon“ şi „Electra“, care sunt puse în scenă cu mult succes şi în zilele noastre.
Mit şi erotism
În afara celor două romane menţionate, Gerhart Hauptmann are şi o importantă creaţie narativă, fie inspirată de simboluri mitice, fie dominată de un puternic impuls erotic, ca în „Ereticul din Soana“ sau în „Insula Marii Mame“ sau „Cartea pasiunii“. În toate, erotismul este dublat de o fină analiză psihologică.
Creaţia lui Hauptmann este greu de încadrat într-un curent. În funcţie de epoca în care au fost scrise, de poziţia autorului faţă de un aspect sau altul al existenţei sau al situaţiei sociale, operele lui acoperă direcţii diverse, de la naturalism la neoromantism, de la simbolism la realism sau neoclasicism.
De la 27 de ani, când drama „Ţesătorii“ l-a consacrat, până la dispariţia lui, în 1946, a fost distins, în afara Premiului Nobel pentru Literatură, cu Premiul Grillpazer (1896, 1899, 1905), a primit titlul de Doctor Honoris Causa al universităţilor din Leipzig, Oxford, Praga şi Columbia, a fost numit membru onorific al Academiei de artă din Viena, iar la vârsta de 70 de ani, oraşul Frankfurt i-a oferit Premiul Goethe. În schimb, cel de-al Treilea Reich a refuzat să-i acorde Premiul Schiller pentru care a fost de mai multe ori nominalizat.
În 1942 a apărut o ediţie completă a operelor lui, în 17 volume. În introducerea la volumul „Trei piese“ de Hauptmann, în 1977, criticul Horst Frenz nota: „Graţie sentimentului său elementar pentru oameni, Hauptmann a rămas cel mai important poet social al Germaniei.
Şi graţie profundului său sentiment pentru umanitate, se numără printre acei dramaturgi moderni care, ca şi Ibsen, Strindberg şi Shaw, au fost deasupra schimbărilor timpului şi modei“.
Posteritatea lui Hauptmann
Piesele renumitului dramaturg german Gerhart Hauptmann sunt jucate încă frecvent, autorul fiind recunoscut drept unul dintre scriitorii importanţi ai primei jumătăţi a secolului XX.
Cele mai importante lucrări ale autorului
Ultimele două piese semnate de Gerhart Hauptmann au fost publicate postum. Opera sa, din care fac parte, pe lângă cele 42 de creaţii dramatice, şi câteva romane importante, îşi păstrează încă actualitatea.
Primăvara dragostei, Înainte de răsăritul soarelui
Sărbătoarea păcii
Oameni singuratici
Colegul Crampton
Ţesătorii
Blana de biber
Înălţarea la cer a Hannelei
Florian Geyer
Clopotul scufundat
Cărăuşul Henschel
Mihael Kramer
Bietul Heinrich
Rose Bernd
Şi Pippa dansează
Smintitul întru Christos Emmanuel Quint
Atlantida, 1912
Ereticul din Soana, 1911
Şobolanii, 1911
Till Eulenspiegel, 1927
Cartea pasiunii, 1930
În amurg, 1932
Aventura tinereţii mele
Ifigenia la Delfi, 1941 Hauptmann, în casa sa din Ullstein
Ifigenia în Aulida, 1942
Moartea lui Agamemnon
Electra
Fantezia sa creatoare şi demonul plăsmuirii au conlucrat fără de odihnă, angajaţi într-un proces de creaţie căruia i-a rămas străin tot ceea ce este artificios şi chinuit. Viaţa şi creaţia au constituit pentru Hauptmann o unitate indestructibilă,
o unică şi divină menire.
Carl Zuckmayer ,critic literar
Opera epică
Hauptmann a scris 20 de romane şi proze care dezvoltă teme psihologice, combinate adesea cu elemente autobiografice.
Unele urmăresc complexul mesianic şi conflictul dintre spirit şi carne într-o viziune modernă, altele se apleacă asupra dificultăţii de alegere între persoane remarcabile, alegere dominată de impulsurile erotice.
Uneori recreează figura lui Wilhelm Meister al lui Goethe, alteori se ocupă de binecunoscutul model al triunghiului conjugal sau amoros.
În amurg (fragment)
Profesorul Geiger: De singurătate? Ciudat gând, după ce te-am văzut abia adineauri în vârtejul unei asemenea petreceri!
Consilierul Clausen: Dar, dragă Geiger, nu vârtejul unei petreceri poate alunga singurătatea! Larma asta ajunge până la mine ca prin nişte uşi capitonate. În schimb.
Vezi bine, un preten credincios este adevăratul leac al vieţii, precum a spus Isus, fiul lui Sirah în nesfârşita sa înţelepciune. Totuşi, starea mea s-a îmbunătăţit simţitor, deşi câteodată crizele se reîntorc cumplit de perfide. În clipele acelea creşte în mine o silă fără margini - nu mai văd decât chipuri macabre rotindu-se, într-un vălmăşag drăcesc.
Şi atunci, mâna îmi zvâcneşte către ace... bineştiut trăgaci, pe care oricine poate să-l apese cu uşurinţă, ca să facă să înceteze acest dans de sabat... Şi... dar să lăsăm psihologia asta metafizică, mai bine să vorbim despre ceva practic. Ia spune-mi, cum îţi place ginerele meu?
Profesorul Geiger: Business man din creştet până în tălpi.
Profesorul Clausen: Aşa? Va să zică acesta-i businessmanu-ul ? Altădată i se spunea comis-voiajor. Nu, mie nu-mi place. Recunosc însă că este necesar pentru propăşirea şi înflorirea comerţului.
Gerhart Hauptmann
Traducere: N.I. Argintescu-Amza
Anti-Nobel, o situaţie unică
August Strindberg a fost şi el unul dintre marii nedreptăţiţi ai Comitetului.Refuzat sistematic pentru că opera lui nu corespundea dimensiunii idealiste a testamentului întemeietorului premiului, Strindberg a atacat public de mai multe ori Comitetul, acuzând greşita interpretare a legatului.
August Strindberg văzut de Carl Larson
În 1910, într-o foarte dură “Adresă către naţiunea suedeză”, îşi exprima indignarea pentru acordarea premiului, în 1901, lui Sully Prudhomme, considerând-o “împotriva statutului şi a dorinţei testamentare”.
Piesele lui se bucurau în 1912 de un formidabil succes, iar articolele lui din ziarele social-democrate din anii 1910 şi 1911 îi aduseseră simpatia unui public din toate clasele sociale.
Împlinea, în 1912, vârsta de 63 de ani. Locuia pe colina Drottninggatan într-o casă numită The Blue Tower, în care îşi concepuse aproximativ 20 de scrieri. Concetăţenii l-au sărbătorit cu o demonstraţie cu torţe.
Mişcarea sindicală suedeză a folosit momentul pentru a protesta faţă de conservatorismului literar al Academiei. S-a iniţiat o strângere de fonduri şi i-a fost înmânat Premiul Anti-Nobel, egal ca valoare cu Premiul Academiei.
În ultimul an al existenţei sale, August Strindberg, al cărui socialism îi barase calea către recunoaşterea literară a Comitetului Nobel, a primit “probabil singurul premiu din lume pentru un scriitor, premiu care valorează ceva”.
Strindberg a locuit în multe case, The Blue Tower fiind ultima şi singura care s-a păstrat. Construită în 1907, avea tot confortul imaginabil la acea dată, de la încălzire centrală la telefon.
Astăzi, casa a devenit muzeu, conţinând şi biblioteca de 3.000 de volume a scriitorului. Sunt expuse, de asemenea, piese mărturisind despre diferitele aspecte ale veţii şi creaţiei acestui scriitor, fotograf, pictor şi om de teatru.
O gafă academică
Posteritatea l-a receptat pe Strindberg la fel cu admiratorii săi contemporani. Interpretarea termenului idealist a fost discutată şi rediscutată timp de aproape un secol, iar implicaţiile acestei probleme lingvistice asupra acordării premiului au devenit operante abia după 1920. Prea târziu pentru August Strindberg.
Academia Suedeză este ironizată şi astăzi pentru că nu a acordat Nobelul pentru Literatură celui considerat “unul dintre părinţii literaturii moderne suedeze”.
Răspunsul este întotdeauna acelaşi: Academia este o parte a societăţii şi nu poate acţiona decât ca atare. Numai că o bună parte a societăţii suedeze a contrazis încă din 1901 Comitetul Premiului Nobel pentru Literatură.
Se încarcă comentariile...
