Frumusetea care se raspandeste in ceilalti

Femeia asta maruntica si plinuta poate fi acuzata de vrajitorie: in secunda in care urca pe scena, fara sa se dea de trei ori peste cap, se preschimba in altcineva. In altceva. E ca o planta care,

Femeia asta maruntica si plinuta poate fi acuzata de vrajitorie: in secunda in care urca pe scena, fara sa se dea de trei ori peste cap, se preschimba in altcineva. In altceva. E ca o planta care, udata la radacina, incepe sa se inalte sub ochii tai, sa dea frunze si flori, intr-un proces accelerat de o substanta pe care n-o poti identifica. Nu stiu ce contine muzica, dar pe Aura Urziceanu o hraneste fiecare nota. De la primul acord si pana la ultima soapta, fiinta ei se umple de bucurie, de zambet, de lumina. Nu e o pasiune care mistuie, ci una care o face pur si simplu sa straluceasca. Glasul ei are, oricum, scanteieri minunate, dar si in ochi ii vezi un licar fermecator, care ramane acolo pana la final. Duminica seara, Bucuresti Jazz Festival a provocat cozi la casa de bilete. Sala Radio a vibrat, plina-ochi, la concertul acestei fapturi surprinzatoare. Amestec de blandete si praf de pusca, de melancolie si zurgalai, jocul ei te prinde si te zapaceste, ca o colonie de fluturi care navaleste, deodata, in mijlocul unui oras captusit cu blazare si smog. Veselia ei e contagioasa, nu poti sa nu i te alaturi. Povesteste despre fiecare piesa, nu i se pare de-ajuns sa o cante. Parca incearca sa-ti explice cum s-a facut de a nimerit in repertoriul si in inima ei. Afli ce e cu textul si cu intamplarea care a nascut un cantec anume, ce personaj s-a cuibarit in versuri. Si astfel esti "condamnat" sa rezonezi, de fiecare data: cunosti, acum, si emotia de dincolo de sunete. Duminica s-a lasat cu povesti ca intre prieteni. Au lipsit distantele si raceala, totul pastra un abur de complicitate jucausa. Au trecut 12 ani de cand Aura nu si-a mai intalnit publicul din Bucuresti. Asteptarea n-a sleit sentimentele, ci a transformat revederea intr-o veritabila idila. Aura isi iubeste spectatorii de-acasa. Pe fiecare in parte, dupa cum a spus-o de pe scena. Si o crezi, vazand in ea atata caldura. E dogoarea care se simte pana in ultimul rand, atunci cand imprastie artificii cantand celebra "Take the A Train" ori se cufunda intr-un blues pe care ea insasi l-a scris. Ritmuri vechi romanesti sau fascinatie americana, nimic din ce se cheama jazz nu-i este strain. Se vorbeste despre cele patru octave, cat "masoara" ambitusul ei, despre precizia interpretarii, virtuozitate. Talentul improvizatoric i-a fost elogiat, perfect justificat, de nenumarate ori. Sunt repere ale unei singure dimensiuni, Aura Urziceanu inseamna mai mult de-atat. Maiestrie, performanta vocala sunt lucruri peste care tot dai in lumea jazzului de liga intai. Dar ceea ce inalta un anume om dincolo de clasicii premianti cu coronita este harul de a raspandi propria-i frumusete in ceilalti.