Frumoasele străine ale lui Mircea Cărtărescu

 Autorul „Orbitorului“ revine pe piaţă cu o nouă apariţie editorială. În opinia lui, aceasta finalizează „o trilogie a inocenţei“. Editura Humanitas publică la sfârşitul acestei săptămâni un volum proaspăt de Mircea Cărtărescu. „Frumoasele străine“ cuprinde trei povestiri în notă comică.

„Umorul, satiricul şi grotescul au fost dintotdeauna, în volumele sale de versuri, în «Levantul» şi în «Orbitor», în «Enciclopedia zmeilor» şi în «De ce iubim femeile», a doua coardă la arcul lui Mircea Cărtărescu, alături de cea onirică şi vizionară. În «Frumoasele străine», ele sunt coarda dintâi.

Puţine cărţi din literatura română de azi îi pot sta alături ca naturaleţe a povestirii şi ca ubicuitate a comicului, întins pe toate registrele, de la zâmbetul discret la râsul cu lacrimi. Cele trei povestiri unite de aceeaşi voce narativă, destinsă şi firească, sunt filme cu camera în mână, fără nici o emfază, mizând pe sinceritate şi simplitate.

Sunt «road movies», mai scurte sau mai lungi, cu scriitori, artişti vizuali, poliţişti şi criminali, studente şi responsabili culturali, fantome şi cineaşti, risipiţi într-o lume mereu surprinzătoare". Astfel sună prezentarea noului volum al lui Mircea Cărtărescu.

Ccriere (dis)continuă

„Am publicat textele din «Frumoasele străine» timp de 58 de săptămâni, în serial, în revista «7 seri». Nu e vorba, prin urmare, de o carte elaborată, ci de un text în continuă/discontinuă scriere, un film sau un vis cu ochii deschişi. Ca şi în cazul unei scrieri precedente, «De ce iubim femeile», publicarea în foileton şi-a lăsat amprenta stilistică asupra textului prin directeţea, imediateţea, sper că şi naturaleţea scriiturii", a declarat Mircea Cărtărescu pentru „Adevărul".

Sâmburele melancolic

La întrebarea de ce a optat pentru un amalgam eclectic de personaje, scriitorul a replicat: „Pur şi simplu le-am întâlnit pe drum. Toate faptele din carte pornesc de la situaţii şi oameni reali, dar sunt reconstruite în registru comic. Căci comicul, ca şi tragicul, ca şi obscenul, ca şi fantasticul sunt în ochiul care priveşte mai mult decât în situaţia privită".

„Salinger îşi definea metoda din «Franny si Zooey» ca pe facerea unui film de amator, cu camera în mână. Am urmat şi eu, în cele trei povestiri din «Frumoasele străine", exemplul acelor «road movies» cu aparatura minimală, capabilă însă de efectul de autenticitate, cel mai râvnit şi mai dificil de obţinut efect literar", precizează scriitorul. Clarifică şi revenirea lui la nota umoristică şi dublul ei tăiş: „Fiindcă îmi place să râd. Fiindcă văd comicul din oameni şi situaţii, de asemenea comicul trist al destinului nostru comun. Fiindcă încerc să rămân copil, să-mi păstrez privirea senină. Râsul, însă, în această carte, e dulce-amar asemenea ciocolatei negre.

Sâmburele lui melancolic nu va trece, sper, neobservat". Pentru cunoscătorii operei sale, „Frumoasele străine" este şi un capăt de linie: „Alături de «Enciclopedia zmeilor» şi de «De ce iubim femeile», «Frumoasele străine» completează, în scrisul meu, o trilogie a inocenţei. Sunt scrierile mele în registru minor, care dau culoare şi căldură umană celorlalte", spune autorul.

Despre zmei şi ruleta rusească

Mircea Cărtărescu s-a născut în 1956 la Bucureşti. A debutat ca poet, publicând câteva volume de versuri. S-a îndepărtat însă de poeme, preferând proza. Urmează un volum de povestiri, „Nostalgia" şi un scurt roman („Travesti" - 1994), căruia i se succedă unul în trei volume - „Orbitor" (1996-2007), considerat de critici drept cel mai bun al deceniului 2000 - 2010. Tot Cărtărescu este autorul bestsellerului „De ce iubim femeile" şi al cărţii „Enciclopedia zmeilor".

Proza în date

„Frumoasele străine" apare într-un prim tiraj de 10.000 de exemplare. Volumul „De ce iubim femeile" s-a vândut în 165.000 de exemplare, trecând prin şase ediţii. În comparaţie, cele trei volume ale romanului „Orbitor" au atins un tiraj de 67.000 de exemplare.

Direct din studio: „De ce vă urăşte, domnule, lumea?"

„O dată, by the way, m-a pus naiba să accept o invitaţie la o televiziune complet obscură, despre care nu auzisem nimic. Sunt genul de om care nu ştie să spună nu. A doua zi, în zori, m-a luat o Dacie papuc cu sigla încâlcită a unei televiziuni pictată pe portieră şi m-a cărat prin trei sferturi de oraş, prin nişte zone sinistre din sud pe unde nu mai umblasem niciodată.

Am trecut numai pe lîngă spitale, cimitire, o morgă, un magazin pe care era o firmă ce spunea, literalmente, «ASS MARKET» şi nişte străzi pe care erau admise, pare-se, doar dacii de cel puţin patru decenii vechime. Când credeam deja că şoferul - un dubios - o să intre cu maşina în cine ştie ce depozit şi-o să-mi ia gâtul, am oprit în fine în faţa unei hale placate cu marmură, pe care scria «Universitatea X».

Nu-i dau numele, din respect pentru cel care a fost Spiru Haret. Acolo mă aştepta o fată cu apariţie fragilă şi modestă. Mi s-a recomandat Viorica. Această Viorica m-a vârât printr-un labirint de ciment, căci clădirea era placată cu marmură doar pe dinafară, pe când în interior pereţii erau de beton armat cum îi făcuse maică-sa. Trecând pe culoare nesfârşite, coborând în subsolul plin de ţevi şi urcând prin poduri înăbuşitoare ca-n «Procesul», m-aş fi plictisit amarnic dacă fata nu ar fi sporovăit vesel tot timpul.

Am aflat astfel că toţi cei din televiziunea respectivă erau nişte cretini, că inşii care urmau să-mi ia interviul aproape că nu ştiau literele, în orice caz nu ştiau nimic despre mine şi cartea mea, că o parte din echipament era de furat. «Pe mine m-au dat afară acum un sfert de oră», continua să mi se confeseze Viorica. Am ajuns în studio ştiind cu cine s-a culcat în ultimii trei ani redactoarea care urma să mă intervieveze şi ce îşi bagă-n vână redactorul. Căci urma să fiu plasat între doi tipi, gazdele emisiunii. Interesante premise pentru un show cu mine în direct, unde urma să mă concentrez ca să spun şi eu ceva deştept. «Succes», mi-a mai zis Viorica, după care a dispărut din viaţa mea ca şi când n-ar fi fost.

Ca să mă destindă înainte de intrarea-n direct, fata care şi-o trăsese cu un cârd de tipi în ultimii trei ani s-a străduit să facă puţină conversaţie: «Domnule Cărtărescu, de ce vă urăşte, domnule, lumea atât de tare? Cum vorbesc cu un scriitor, pe dumneavoastră vă bălăcăreşte primul... » Constatările astea abrupte, chiar înainte de a zice bună ziua, nu prea m-au relaxat, recunosc.

Noroc că băiatul din dreapta mea (ăla cu siringa-n vână) m-a informat că n-a reuşit să-mi găsească proaspăt apăruta mea carte despre care trebuia să vorbim în emisiune: «Nu-ş ce mă-sa, nu era nici la Diverta... Poate-o aveţi dumneavoastră, s-o arătăm şi noi telespectatorilor. Şi, apropo, enciclopedia asta e a zeilor sau a zmeilor? Ca să ştiu cum o prezint... ». Dar puştiul, care părea total nevinovat în orice privinţă, nu mai avu timp să se lămurească, fiindcă deodată eram în direct, şi fata care-n ultimii trei ani etc. etc. începuse cu un zâmbet strălucitor: «Domnule Cărtărescu, sunteţi unul dintre cei mai iubiţi scriitori români... »".

Fragment din cartea „Frumoasele străine", de Mircea Cărtărescu