Vieţile scriitorilor români - Fondane, poetul ieşean gazat la Auschwitz

În 1944, deşi prietenii i-au obţinut eliberarea, Benjamin Fondane, puţin cunoscut în România, a refuzat să iasă din lagărul nazist fără sora sa. Astăzi, opera scriitorului Benjamin Fondane, originar din Iaşi, este mai cunoscută în Franţa decât în ţara lui natală.

La Paris s-au înfiinţat Societatea de Studii „Benjamin Fondane", precum şi „Caietele" cu acelaşi nume, iar o piaţetă îi poartă numele.în România, la mai mult de o jumătate de secol de la moartea scriitorului, integrala operei este în curs de editare. Cu câţiva ani în urmă, Institutul Cultural Român a creat un premiu pentru poezie francofonă „Benjamin Fondane".

Citeşte şi: Slavici – antisemitism, filogermanism şi închisoare

În avangarda bucureşteană

În 1898 a venit pe lume Benjamin Wechsler, într-o familie de evrei ieşeni. Până să devină Benjamin Fondane, poet de renume, consacrat în Parisul avangardist al anilor '30, Benjamin Wechsler a parcurs un drum sinuos ca vremurile. Vocaţia de scriitor s-a afirmat devreme. La 14 ani, deja publică poezii în reviste sub pseudonimul Fundoianu, derivat de la Fundoaia, moşie a familiei mamei. Schimbarea pe care acest nume a suferit-o mai târziu exprimă alegerea care va hotărî cariera de scriitor a evreului născut la Iaşi.

Odată stabilit la Bucureşti, se implică în mediul avangardist animat de Saşa Pană, la a cărui revistă, „Unu", publică poeme şi articole Ion Vinea, Ilarie Voronca, Marcel Iancu etc. La 23 de ani debutează cu volumul „Imagini şi cărţi din Franţa", unde afirmă o teză care stârneşte o lungă polemică: literatură română este doar o anexă a literaturii franceze. Spiritul de frondă care îl caracteriza era în consonanţă cu atitudinea intelectualilor din epocă. Cele 550 de poezii şi articole publicate până în 1923, anul care i-a pecetluit soarta, şi Teatrul  „Insula" pe care l-a înfiinţat în Capitală, dar care a dispărut fulgerător din cauza reacţiilor antisemite, o dovedesc.

Fundoianu devine Fondane

La sfârşitul lui 1923, ajuns în Parisul cosmopolit în care se luptă mai multe avangarde, Benjamin Fundoianu devine Benjamin Fondane. La început locuieşte acasă la renumitul eseist Remy de Gourmont, căruia îi e bibliotecar şi secretar. Renunţând la poezia în limba română şi alegând să scrie în franceză, optează pentru o nouă identitate. Publicat în 1929, volumul  „Paysages" („Privelişti") are o prefaţă în care autorul recunoaşte ruptura şi opţiunea pentru exil: „Volumul acesta aparţine unui poet mort în 1923 la vârsta de 24 de ani. Am tăcut timp de 4 ani, ca un mut, mutilat în întregime de război". Totuşi, continuă să le trimită revistelor din România articole, unele în română, altele în franceză. Face filme, călătoreşte în Argentina, lucrează la „Le Mal des Fantomes" („Boala fantomelor").

Până în '30 scrie mult pentru publicaţii franţuzeşti, iar după întâlnirea cu filosoful rus Leon Şestov, care îi influenţează gândirea, se concentrează asupra filosofilor modernităţii. Titular al rubricii  „Filosofia vie" în  „Cahiers du Sud" până în '40, militează împotriva socialismul de stat şi a politizării avangardei, insistând pe ideea că reformele sociale nu pot schimba întrebările existenţiale.

Luptă împotriva fascismului, iar în 15 decembrie 1934 publică un „Apel către studenţi", afirmându-şi sprijinul pentru Congresul de la Paris al Uniunii Studenţilor din România şi pledând pentru dreptul la libertate al omului şi al scriitorului.

Exclus din viaţă

„Exodul", poemul care-l reprezintă cel mai bine, e deja în lucru. În el criticii au văzut expresia cea mai transparentă a identităţii şi a suferinţei lui Fondane. În '36 îi apare „Conştiinţa nefericită", meditaţie despre condiţia umană şi insuficienţa raţiunii.

În '40, guvernul de la Vichy stabileşte statutul evreilor, care sunt excluşi din viaţa publică. Dar Benjamin Fondane nu poartă niciodată steaua galbenă, deşi e obligatoriu. Continuă să scrie şi să-şi semneze articolele, deşi evreilor li se ia dreptul la semnătură. Nu îşi reneagă niciodată identitatea iudaică. La sfârşitul lui '41 iese foarte rar din casa de pe strada Rollin nr. 6, unde locuia împreună cu soţia (care nu era evreică) şi cu sora lui, Lina. Emil Cioran avea să spună că Fondane, împăcat cu condiţia sa de victimă şi în  „complicitate cu Ineluctabilul", nu şi-a luat nicio măsură de precauţie şi nu a dorit nici măcar să-şi schimbe domiciliul.

Împreună cu sora sa e arestat la 7 martie 1944. Este dus la Poliţie, unde sosesc imediat soţia şi prietenii Emil Cioran şi Stéphane Lupasco (filosoful de origine română Ştefan Lupaşcu). Prima a povestit mai târziu: „Stă în picioare, în lumina aceea murdară de după-amiază de iarnă, privindu-mă cu ochii lui albaştri şi limpezi, strălucind, deşi avea chipul răvăşit, atât de demn, atât de calm, zâmbind călduros şi maliţios, tăcut în faţa emoţiei mele, pe care nu mi-o puteam controla."

În lagărul de la Drancy ajunge cam la 20 martie. Vizitele sunt interzise. Dar apropiaţii şi Legaţia România reuşesc să înduplece autorităţile germane să nu-l trimită în Germania. Mai mult, Cioran şi Lupasco îi obţin eliberarea. Acasă îl aşteaptă prietenii şi o masă cu bunătăţi. Dar Benjamin nu vine. Refuză să părăsească lagărul fără sora sa. La 3 sau 4 octombrie 1944, cu puţină vreme înainte de a împlini 46 de ani, e gazat la Auschwitz-Birkenau.

"În interior, Benjamin era împăcat cu condiţia sa de victimă."
Emil Cioran filosof