Filmele din oras - Muzica de camera

Oricat am intoarce pe o parte si pe alta titlul original al filmului Priveste-ma, tot nu i-am da de capat. Ce ar putea insemna Comme un image? Nici francezii nu s-au descurcat prea bine la Cannes,

Oricat am intoarce pe o parte si pe alta titlul original al filmului Priveste-ma, tot nu i-am da de capat. Ce ar putea insemna Comme un image? Nici francezii nu s-au descurcat prea bine la Cannes, anul trecut, pana nu a luat cuvantul autoarea, Agnes Jaoui, care a explicat tuturor de unde vine sintagma cu pricina. De la zicerea Sage comme un image, "inteleapta ca o cadra", daca vreti. Sensul poate fi, insa, si unul ironic. Uneori, distribuitorii sunt prinsi intre ciocan si nicovala atunci cand trebuie sa lanseze un film al carui titlu nu spune mai nimic strainilor. Cine ar putea fi inteleapta sau inteleptul din cazul de fata? Poate tanara Lolita, cu numele potrivit ca nuca in perete, fata fiind o grasuta fara mari sanse de modelare a siluetei, dar care incearca sa-si faca loc intr-o lume aflata sub dictatura frumusetii. (o revelatie, Marilou Berry, fiica Josianei Balasko). Poate profesoara ei de canto (Agnes Jaoui), pentru care compania elevilor, lectiile, sunt o modalitate de a evada din cenusiul vietii de familie, alaturi de un barbat impacat cu ideea ratarii sale ca scriitor. Dar, mai exista, poate, si o alta intelepciune, a egoismului, a indiferentei, asa cum o practica morocanosul tata al Lolitei noastre, prozator si el (Jean-Pierre Bacri, asul rolurilor de barbati incruntati, pusi pe marait, pe strambat din nas tot timpul). Toti patru sunt adusi sub acelasi acoperis dramaturgic prin intermediul muzicii, pretextul fiind lectiile eroinei si pregatirea unui concert. Asa cum in primul sau film de regizor, O chestiune de gust (Le gout des autres), Jaoui, cunoscuta scenarista si actrita, lucrand in cuplu cu Jean-Pierre Bacri, interventia teatrului nu insemna, implicit, si un elogiu al acestuia, ci doar semnalarea unei o ocupatii ceva mai atragatoare decat altele, si aici recursul la muzica este departe de cliseul artei innobilatoare a tuturor sufletelor. Tatal tinerei se plictiseste de moarte in seara debutului fiicei sale, ba chiar pleaca din sala, avand grija sa se intoarca fix la aplauze, pentru a fi vazut la datorie. Sa ni-l amintim cum, altadata, era ingrozit la ideea de a asculta versuri din Racine. Intelectualii nu au aura, munca lor s-a banalizat, s-a lasat inghitita de o mondenitate mediocra, cand amuzanta, cand trista, de arta conversatiei. Toata lumea stie sa suceasca si sa rasuceasca vorba, fara a se asculta unul pe altul si, mai ales, surzi la mica muzica ce ne acompaniaza, in surdina, existenta, buna sau rea. Filmul lui Agnes Jaoui (Premiul pentru scenariu la Cannes) o capteaza fara efort aparent. Autoarea este pe cale sa-si consolideze acest stil "mine de rien", lipsit de podoabe, de ambitia "adancimii psihologice", derutant chiar si pentru critica franceza. Ea se multumeste cu fluiditatea adevarurilor marunte. Nici nu stii, insa, cand indraznesc sa scoata capul.