Filmele din oras - Duminica, ziua in care se pierd Cesarurile

O logodna foarte lunga (Un long dimanche de fiancailles) a avut soarta Aviatorului. Marelui favorit al celor mai importante premii nationale nu i-a revenit portia de crema. Spectatorii nostri au

O logodna foarte lunga (Un long dimanche de fiancailles) a avut soarta Aviatorului. Marelui favorit al celor mai importante premii nationale nu i-a revenit portia de crema. Spectatorii nostri au prilejul sa le vada, acum, pe amandoua si, in masura in care isi pun astfel de probleme, sa se intrebe pentru cine ar trebui sa ne doara inima. Acasa la el, filmul lui Jean-Pierre Jeunet a fost un eveniment. Autorul era asteptat - la cotitura sau nu - dupa uriasul succes popular al lui Amelie. A ramas departe de platouri timp de trei ani, vreme in care s-a putut intoarce la un mai vechi vis, acela de a ecraniza romanul lui Sebastien Japrisot Un long dimanche de fiancailles pentru care inainte nu gasise finantare. Statutul bine consolidat i-a permis sa gaseasca sustinerea filialei Warner Bross din Franta, de unde si insistenta polemica asupra nationalitatii peliculei. Fara banii americanilor, probabil ca i-ar fi fost mai greu sa duca la capat un proiect de anvergura acestuia, cu reconstituiri ale frontului din primul razboi mondial, a carui istorie i-a miscat intotdeauna pe francezi si, nu mai putin, pe cineasti (vezi Renoir, Truffaut). 14-18 nu inseamna, pentru compatriotii lui Jeunet altceva, decat numele prescurtat al celei dintai conflagratii mondiale. Cineastul incepe in forta, cu scene atroce dar care, ne vom da repede seama, sunt mai degraba o masura de precautie, in eventualitatea acuzatiei de ignorare a realitatii istorice. Ceea ce urmeaza este o lunga si aburoasa "calatorie cu dragostea si moartea" a unei tinere bretone schioape care se incapataneaza sa creada ca iubitul ei nu a murit. Mathilde (Audrey Tautou) strabate tara, muta muntii din loc, cauta cu o fervoare de detectiv toate cioburile care, puse cap la cap, ar putea da contur destinului din inchipuirea ei. Evocarea anuntata din off este plina de date, de cifre - la ora, in ziua cutare etc - o contrapunere la lirismul invadator, de veche carte postala, al popasurilor fetei, al intalnirilor cu cei care i-au cunoscut logodnicul, cu femeile acestora, fiecare cu flash-back-ul lui, fiecare cu povestea ei (intr-una dintre ele o recunoastem pe surprinzatoarea Jodie Foster). Cu exceptia scenelor din transee, peste care trece duhul unei poezii a lui Apollinaire despre adolescentii pregatiti pentru moarte, cineastul "amelizeaza", ca sa spun asa. Asemenea eroinei sale din filmul precedent, el "rotunjeste colturile realitatii". Monocromia imaginii, cu un singur miez de culoare, ce o apropie de pictura brazilianului Juarez Machado, ca si poetica reconstituire a Parisului anului 1920 ne incredinteaza, inca o data, cat de mult trebuie slavita tehnica digitala. Mathilde, logodnica unei duminici fara sfarsit, pariaza mereu cu ea insasi: "Daca ajung inaintea masinii inseamna ca El traieste, daca etc"). Cine pariaza ca filmul de acum ar fi aratat altfel, daca era realizat inaintea lui Amelie?