Adevarul.ro

Filmul „Cenuşă şi sânge“ a fost lansat recent la Bucureşti, în prezenţa regizoarei lui, Fanny Ardant. Proiectată pentru prima dată la Festivalul Internaţional al Filmului de la Cannes din acest an, pelicula, filmată în România, a provocat cronici amestecate în Franţa.

Adevărul: De ce un film? De ce acest film?

Fanny Ardant: N-a existat o motivaţie raţională. La început a fost scrisul. Povestea. Apoi, încet-încet, am început s-o văd ca pe un film. Scriam în perioadele în care jucam teatru, în lungile şi plicticoasele după-amieze dinaintea spectacolelor.

S-a spus că filmul a fost inspirat de o scriere a lui Ismail Kadare.

Nu este foarte exact. Am citit un eseu al lui Kadare, „Eschyle ou l'eternel perdant" („Eschil sau eternul perdant") în care acesta demostra că în Albania şi în întreaga regiune din nordul Greciei nimic nu s-a schimbat din Antichitate. Sunt aceleaşi legi care funcţionează în comunităţile de acolo. Am fost foarte interesată de aceste practici care au rezistat turcilor, fasciştilor, comuniştilor.

De ce aţi ales România pentru filmări?

Aveam nevoie de o ţară din Europa Centrală în care actorii să vorbească franţuzeşte. Aşa am ales România, deşi povestea nu vorbeşte despre această ţară. De altfel, acţiunea filmului nu este situată nici în timp, nici în spaţiu. În România nu există „legea sângelui". Din acest punct de vedere, povestea s-ar putea petrece în Sicilia, în nordul Greciei...

Apoi, aveam nevoie de localităţi rurale, pe care le-am găsit în Transilvania, zonă care mi-a satisfăcut dragostea pentru pământ, pentru frumuseţea lui. Există acolo o atmosferă imuabilă.

A fost, deci, o alegere inspirată.

Foarte. Am fost uluită de actorii români, pe care i-am întâlnit când am venit pentru casting. Să nu mă întrebaţi de ce, pentru că nu ştiu. Motivele sunt obscure. M-au fascinat ochii lor. Am ales actorii după privire. Abia apoi le-am descoperit marea disponibilitate, capacitatea de a juca într-o altă limbă decât cea maternă. Jocul pe scenă, în film vine din interior, este visceral. Să foloseşti o limbă străină este un demers intelectual.

Au reuşit s-o facă păstrând intensitatea trăirii, indiferent de generaţie: Olga Tudorache, Ion Besoiu, Răzvan Vasilescu sau Tudor Istodor... Mi-am dat seama că este vorba despre o „marcă de fabricaţie", este tradiţia teatrală care există în România. Actorii sunt obişnuiţi să intre în pielea personajelor, în situaţii noi, în limbi diferite.

Ce a fost mai dificil: scrierea scenariului sau filmările?

Partea cea mai dificilă a fost montajul. Scrierea scenariului a fost o îndeletnicire „ascunsă", pentru ca nimeni nu mi-a cerut nimic şi nici eu n-am cerut nimic nimănui. Când l-am prezentat CNC-ului francez, mi l-au dat înapoi. Şi a început o lungă coborâre în infern. Televiziunile au spus: „Nu. E prea special, nu e pentru marele public, nu e comedie..."

Am găsit un producător francez. Paul Branco, patronul Casei Alffama Films. Era nevoie de un coproducător şi el l-a găsit pe Tudor Giurgiu de la Libra Film. Când totul a început, în sfârşit, aproape nu mai aveam curaj. Filmările le-am considerat o aventură, cu situaţii despre care nu ştiam cum se vor desfăşura.

În jocul actorilor, în maniera de interpretare, aţi dorit o abordare de tip Stanislavski?

Nu tocmai. În acest film am vrut să creez tipuri umane arhetipale. Nici moderne, nici contemporane. Mai puţin asemănătoare cu personajele din teatru, mai aproape de cele din Operă. De la Stanislavski am luat ideea că nu există indivizi buni şi, prin opoziţie, indivizi răi, ci fiecare om este contradictoriu, are partea lui de raţionalitate şi de iraţionalitate.

Spre exemplu, în film, Răzvan Vasilescu, care îşi bate nevasta, este, în acelaşi timp, un solitar, iubeşte muzica... N-am imaginat brute sau monştri, n-am vrut să afirm: acesta are dreptate, celălalt se înşeală. Am vrut să construiesc personaje asemănătoare celor din Operă, unde o fiinţă umană este un univers.

O carieră strălucită

Fanny Ardant s-a născut în 1949, în familia unui ataşat militar francez şi a trăit până la 17 ani în Monaco. A debutat în 1974 în teatru. Succesul de public a venit odată cu serialul televizat „Les Dames de la côte".

Primul rol al unei cariere strălucite îi va fi oferit însă de François Truffaut în „La femme d'à coté" („Vecina"), care i-a adus şi prima nominalizare la Premiile César, în 1982. În anii '90, schimbă temporar registrul, jucând un rol de comedie în „Pédale douce", care îi aduce Premiul César pentru cea mai bună actriţă.

„Mă simt mai în siguranţă cu filmul"

N-aţi simţit dorinţa să jucaţi rolul feminin principal din film?

Sigur că mi-ar fi plăcut. Ba chiar doream să joc toate rolurile... chiar şi câinii, şi lupii... Mi-am dat însă seama că nu voi reuşi să joc bine niciunul, pentru că eram prea ocupată cu partea regizorală. Ca actriţă, am nevoie să nu gândesc când joc. Totul vine din instinct. Este visceral. Am nevoie chiar să mă înşel. Dacă ar fi trebuit tot timpul să mă gândesc la jocul celorlalţi, mi-ar fi fost imposibil să fac un rol.

Animalele au un loc privilegiat în acest film. Există scenele minunate cu caii, există scena de final cu lupii... Au ele rol de metaforă sau v-aţi decis să le includeţi numai din motive estetice?

Când am ales Transilvania, aveam nevoie de un cântec de dragoste pentru pământ, cel pentru care poţi ucide, pentru care poţi muri, care te hrăneşte şi care provoacă, în egală măsură, dragostea şi ura. Animalele sunt o metaforă pentru tot ceea ce poate fi extrem de atrăgător şi extrem de periculos în acelaşi timp. Forţa obscură, forţa instinctivă.

Caii, în schimb, sunt frumuseţea care îţi trezeşte mila, din cauza comportamentului uman. Iar lupii... lupii sunt eu. I-am iubit întotdeauna. Se spune că leul este regele animalelor. Nu, pentru mine lupii sunt regi, extrem de periculoşi şi de atrăgători totodată, pentru că fac parte din lumea inconştientului.

Lupii supuşi din final sunt garanţia supravietuirii lumii inconştientului?

Da. Ei i se supun lui Judit pentru că ea va deveni o a doua Venera, păzitoarea legii, a ritualului. Ea reprezintă un viitor indecis, în care raţionalitatea nu deţine cu adevărat controlul. Aşa am vrut finalul. N-am dorit un sfârşit de tipul „Totul e bine, Doamnă Marchiză!".

Aţi abordat şi regia de teatru.

Nu de teatru, de operetă. S-a întâmplat la Châtelet şi a fost o comedie, cu dragoste, cu paji, cu tot tacâmul. Mi s-a propus s-o montez şi am acceptat.

Există o mare diferenţă între regia de teatru şi cea de film?

Da. Cred că n-aş fi capabilă să fac regie de teatru. Teatrul înseamnă patru pereţi, o cutie. Cinematograful înseamnă imagine, înseamnă linişte... În cinematograf intervin aspectele tehnice: lumina, tot ce poţi inventa, şi imi place să lucrez cu ele. Dar, independent de ele, există până la urmă numai fiinţa omenească. Privirea.

Sigur, privirea contează şi în teatru. Dar în cinematograf totul porneşte de la ea. Un actor poate să nu se mişte foarte bine, dar privirea poate compensa totul. Cred că producţia cinematografică pune multe probleme, dar eu mă simt mai în siguranţă, ca regizor, cu cinematograful decât cu teatrul.

Aţi dori să repetaţi experienţa ?

Da. Dacă se va ivi ocazia, dacă viaţa îmi va mai aduce această posibilitate. Experienţa mi-a plăcut, cu toate durerile ei, cu toate necazurile ei, pentru că n-a fost chiar un cântecel vesel.

Codul onoarei

Turnată în România, unde, de altfel, Fanny Ardant a filmat, ca actriţă, în „Callas Forever" de Franco Zefirelli, producţia „Cenuşă şi sânge" cuprinde în distribuţie, alături de apreciata actriţă israeliană Ronit Elkabetz, actori români de primă mărime: Olga Tudorache, Ion Besoiu, Răzvan Vasilescu, Tudor Istodor...

Li se alătură Abraham Belaga. Este o saga de familie, întinsă pe trei generaţii, dominată de rivalităţi ce trec de la părinţi la copii, de un cod al onoarei care se păstrează prin vărsare de sânge. Personajul principal, Judit, încearcă să ignore legile nescrise ale locului.

Se căsătoreşte în clanul rival, iar bărbatul ei este ucis. Părăseşte locurile natale, împreună cu cei trei copii, pe care-i creşte singură, undeva, într-o ţară în care se vorbeşte franţuzeşte.

Se hotărăşte să se întoarcă după 18 ani pentru o nuntă în familie. Rănile se dovedesc însă nevindecate pentru toţi protagoniştii, iar legea pământului cere din nou sânge.