FILMELE DIN ORAS

Niki Ardelean, colonel in rezerva Tirania mediocritatii agresive "Lasa-ma pe mine. Uite, asa trebuie". Sunt primele cuvinte rostite pe ecran, dupa cateva clipe de tacere care se intampla sa fie

Niki Ardelean, colonel in rezerva
Tirania mediocritatii agresive
"Lasa-ma pe mine. Uite, asa trebuie". Sunt primele cuvinte rostite pe ecran, dupa cateva clipe de tacere care se intampla sa fie chiar de inmormantare. Le vom mai auzi, apoi, de cateva ori, pentru ca Florian Tufaru, zis si Flo, cuscrul lui Niki Ardelean, colonel in rezerva, se pricepe la toate: cum sa infasori in celofan un buchet de flori destinat cosciugului, cum sa stergi cristalul cu o carpa umeda, cum sa desfaci o mobila si cate altele. Mai stie si cine "s-a aflat la originea insurectiei armate de la 23 August", si cat de bine este in America, unde, doar ce "iei avionul si pac, ajungi la Miami". Putin ii pasa ca familia amintitului colonel, care tocmai a pierdut un fiu, merge in varful picioarelor, vazandu-si de durerea ei. Surazator, fara astampar, Flo (Razvan Vasilescu, clocotind de inventivitate) le organizeaza funeraliile baiatului, ba, in ultima clipa, cere sa se ridice capacul de pe sicriu, pentru a mai trage "o dubla", cu aparatul de care nu se desparte in momentele esentiale, nunti, botezuri, inmormantari. In sinea lui se socoteste, probabil, regizor in toata puterea cuvantului, de vreme ce pe o caseta a scris: "un film de Flo". Adevarata lui vocatie, vecina cu voluptatea, este, insa, sa regizeze existenta altora. Atunci se poarta ca un dictator vioi si pedant. Frenetica lui bunavointa, aparent dezinteresata, devine tiranie. Desi, de data aceasta, Lucian Pintilie pare sa fi lasat in urma nevroza rafuielilor cu distorsionata noastra istorie, cu trecutul care nu inceteaza sa se verse in prezent, el nu s-a inchis intr-un apartament de bloc - mai tot ceea ce vedem se petrece in locuinta colonelului - pentru a experimenta, pur si simplu, "un film de camera". As spune ca Niki Ardelean, colonel in rezerva, dupa un scenariu remarcabil prin subtilitate, semnat de Cristi Puiu si Razvan Radulescu, este filmul "tiraniei de camera", al mediocritatii ce nu-si mai ajunge sie insasi. Prin agresivitate, se transforma in teroare. Daca aplecam urechea si deschidem bine ochii, incat sa auzim si sa vedem falfaitul fantomelor trecutului, atunci le vom descoperi chiar in tenacitatea cu care s-au asezat straturile multumirii de sine, ale existentei impacate cu propria ei placiditate. Ea poate fi inofensiva, blanda, dar poate sa treaca si la atac. Viata lui Niki si a nevestei sale, cam saracuta cu duhul (Coca Bloos o fereste de ridicol, cu scutul propriei ei fragilitati) este una molcoma, chiar si dupa moartea fiului sau in toiul pregatirilor pentru plecarea in America a fetei si a ginerelui. Zilele afisate pe ecran - 1 aprilie, 11 septembrie, 25 octombrie - tocmai pentru a indica monotonia curgerii timpului, seamana intre ele. Imaginea de pe televizor, cu retezarea celor doua turnuri gemene de la WTC, nu tulbura apele. Blandul colonel, pe al carui chip ingrijorarea, durerea, nedumerirea, chiar insingurarea, se topesc intr-o masca al carei nume numai Victor Rebengiuc il stie, ar putea fi un personaj din neamul duios-ironizatilor eroi ai lui Jiri Mentzel, candizi in marginirea lor. Pintilie nu avea de ce sa puna tunurile pe vrabii, sa-l sfartece cu ferocitatea umorului. L-a lasat sa-si vada de caratul sifoanelor, in caruciorul filmat urcand scarile in plan-detaliu, pe indelete, ca si cum, prelungind, astfel, intrarea in casa, se mai intarzie regasirea peretilor cu aer statut. Este un scurt ragaz subversiv, modalitatea autorului de a sparge blocul actiunii, de a o mina incet, dar sigur, pana la invazia filmului-de-pe-caseta-de-la-nunta, care va ocupa tot ecranul, cu explozia mitocanesc-vitala a petrecerii, cu batosul comentariu din off al regizorului de ocazie ("sarba noastra traditionala nu se dezminte"), dar si cu alergarea miresei intr-un spatiu aproape ireal, care se deschide atat de mult, de parca aparatul i-ar fi fost furat lui Flo de altcineva, care stie sa concureze viata insasi. Lucian Pintilie, bunaoara. In acel "film-in-film" l-am vazut pe Niki Ardelean hotarat sa fie fericit. Asa cum, in finalul "filmului adevarat", vom avea in fata noastra un barbat hotarat sa se elibereze de teroare. Nu innebuneste, cum s-ar putea crede. Se pregateste tacticos, se imbraca in hainele militare purtate, pana atunci, doar la inmormantare si la nunta. Trece strada, se anunta cu glas ferm la interfon si il pocneste pe opresor de cateva ori cu ciocanul in capatana rasa, grotesc marcata de un proaspat accident in baie. Ciocanul zarit in actul intai este pus la treaba in actul trei, dupa legea cehoviana. Abia de acum incolo omul va fi liber sa traiasca ceea ce i-a mai ramas de trait. Oricum, de umilinta aproapelui sau a scapat. Acesta este paradoxul tragic al filmului lui Lucian Pintilie. Imi este greu sa spun tragi-comic. (Extrase din presa internationala in Adevarul literar si artistic)