FILMELE DIN ORAS

In cautarea Pestelui cel mare Oare ce-ar trebui sa facem pentru ca, in ultimul ceas ce ne este dat a-l trai pe acest pamant, sa ne treaca prin fata ochilor toti cei dupa care am tanjit de-a lungul

In cautarea Pestelui cel mare
Oare ce-ar trebui sa facem pentru ca, in ultimul ceas ce ne este dat a-l trai pe acest pamant, sa ne treaca prin fata ochilor toti cei dupa care am tanjit de-a lungul vietii, sa ne intalnim cu toate nascocirile noastre, ca si cum cineva ne-ar acorda, in clipa din urma, un atestat, o hartie doveditoare cum ca nu am fost niste mincinosi, ci doar visatori? Poate, asa, ne va fi mai bine "dincolo". Daca ar fi sa ne luam dupa Edward Bloom, din Pestele cel mare (Big Fish), nici nu trebuie sa ne dam, neaparat, peste cap. Tot ceea ce am avea de facut ar fi sa ne ducem viata cu convingerea ca unui "peste mare i se cuvine un iaz mare". In lumea povestilor ne putem simti exact ca pestele in apa. Eroul lui Tim Burton si-a trait viata ca pe o poveste. Ar mai fi, insa, un amanunt: aceasta trebuie transmisa, lasata mostenire, numai astfel minunile ei ne vor insoti pana la ultima suflare. Bloom (Albert Finney la batranete, Ewan McGregor in anii tineretii) nu a prididit niciodata sa plasmuiasca. Era de ajuns sa-l intrebi cat este ceasul, pentru a se asterne pe istorisit, spre disperarea fiului sau. Cica ursitoarele l-au trimis pe carari necunoscute, prin paduri in care nici copacii nu-i vor binele, darmite corbii sau paianjenii. Rasplata va veni o data cu intrarea in pasnicul orasel numit Spectre, cu casutele lui ca de turta dulce si cu locuitori atat de grijulii si curati, incat isi lasa incaltarile la bariera, atarnate pe o sfoara care, doar cand bate vantul, se leagana putin cam amenintator. Pe aleasa inimii, "fata cu narcise" pe post de "printesa indepartata", ghicita de o vrajitoare cu ochi de sticla (Helena Bonham-Carter), o va cuceri tot ca in basme, flacaul implinind cateva munci. La capatul fiecareia, va afla cate un nou amanunt identificator. Povestile incep, la un moment dat, sa se bata cap in cap, poetul intalnit in "orasul ideal" va reveni mai tarziu in rolul unui spargator de banci, vrajitoarea cea hada va lua chipul unei confidente solitare si, in general, ele, istoriile, incep sa semene cu cinematecile din capul nostru. Suntem, totusi, intr-un film de Tim Burton, unul dintre magicienii cinematografului (Edward Scissorhands - Edward, omul-foarfeca, Batman, Sleepy Hollow - Legenda calaretului fara cap), indragostit de tot ceea ce inseamna el, cu trecut cu tot, pentru noi, cei de azi. Zilele trecute, intr-un magazin, un tanar m-a oprit pentru a-mi reprosa, foarte politicos, ca fac prea mult elogiul cinematecii si as pune prea mult pret pe cunosterea istoriei cinematografului, ca sursa a bucuriei unora dintre intalnirile cu contemporanii nostri. "Pentru generatia mea - imi spunea el - important este ceea ce se creeaza astazi. Nostalgia te trage inapoi, te blocheaza". Sunt de acord, nostalgia poate fi neproductiva daca, in numele iubirii pentru Fellini, nu-l accepti pe Tim Burton, sa zicem. Ce te faci, insa, daca nu mai departe decat in acest film, Pestele cel mare, toata secventa circului, cu omul - pitic (Danny DeVito), pare cazuta din cerul fellinian? Amintirea, regasirea unei lumi stiute sunt un adevarat supliment de fericire. Unele repere sunt mai ascunse, dar daca le ghicim, rasplata este pe masura: la un moment dat, in aventurile sale imaginare, personajul nostru se vede departe de iubita, trimitandu-i o scrisoare de pe front. La primirea ei, femeia cade la pamant, de emotie, precum in filmele lui John Ford, gest reluat si de Spielberg, in Salvati soldatul Ryan. La urma urmei, poate ca intreaga istorie a cinematografului nu este decat povestea cautarii "pestelui cel mare", spusa si respusa mereu, de alte voci, alte talente, alti exploratori pentru care granitele dintre vis si realitate sunt atat de lesne de trecut, incat ar fi pacat sa nu te lasi ispitit. Altfel, vorba actorului Ewan McGregor, "am ramane doar cu politica si cu magazinele universale".