FILMELE DIN ORAS

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Invaziile barbare Eroul lui Tim Burton din Pestele cel mare visa - va amintiti - ca in ceasul de pe urma sa-i aiba in preajma pe toti cei intalniti de-a lungul hoinarelilor sale imaginare. Este exact

Invaziile barbare
Eroul lui Tim Burton din Pestele cel mare visa - va amintiti - ca in ceasul de pe urma sa-i aiba in preajma pe toti cei intalniti de-a lungul hoinarelilor sale imaginare. Este exact ceea ce i se intampla lui Remy, "in realitate". In realitatea filmului Invaziile barbare (premiu pentru scenariu la Cannes, trei recente Cesaruri - scenariu, cel mai bun regizor, cel mai bun film), ca intr-un cantec de Aznavour, un fiu da alarma: tatal sau nu mai are mult de trait. Mai toti cei care se vor repezi la capatai sunt "fosti": fosta nevasta, foste amante, prieteni, unii pierduti din vedere. In 1986, Denys Arcand- din - Montreal, cineastul-star al Canadei francofone, se despartise de personajele sale din Declinul imperiului american, patru profesori universitari si nevestele lor, pusi pe tocat marunt, fara nici o opreliste, "lucrurile vietii", subiecte precum dragostea, succesul dar, mai ales, sexul. Ce s-ar potrivi, astazi, mai bine, ideii de "declin"? Invaziile barbare, cu atat mai mult cu cat, intre timp, am trait atentatele de la 11 septembrie. Dupa saptesprezece ani, autorul aduna amicii de odinioara, unii plecati prin strainatate, iubitele lasate in urma, dar in veci uitate, egale ca statut sentimental cu sotia satula de escapadele barbatului. Nu au venit, insa, pentru a pune lumea la cale, pe marginea uni pat de spital, ci pentru a face mai usoara plecarea unuia dintre ei - tocmai cel care parea vitalitatea intruchipata - luand in raspar pasiunile, tolerantele sau intolerantele. Cine stie daca nu cumva, in epoca globalizarii, "barbari" pot fi, in ochii unora, toti cei din afara, irakianul, bulgarul, turcul, vecinul din salon. Eroul insusi refuza sa fie internat intr-un spital din America. Acasa este mai bine, aici toti se simt in largul lor, aici par a fi actori ai unei trupe de altadata, stransi o clipa de pe drumuri. S-au adunat sa faca haz de necaz, de pasiunile lor, inclusiv cele intelectuale. Tonul il da chiar bolnavul, el este dirijorul corului care face harcea-parcea avantul cu care in tinerete aderasera, cu totii, la toate "ismele" epocii: am fost existentialisti, spune unul, apoi structuralisti, adauga altul. Am fost si deconstructivisti, si maoisti si...cretinisti. De dragul unei frumoase chinezoaice, eroul a fost gata sa ridice in slavi "revolutia culturala" a lui Mao. Tot acest ping-pong de replici are loc intre o injectie - ilicita - cu heroina, pentru alinarea durerilor, si alta. Procurarea ei introduce un personaj strain cercului, fiica drogata a unei foste amante, o tanara de o fragilitate emotionanta, interpretata de actrita Marie-Josee Croze, premiata la Cannes. Denys Arcand este un maestru al regiei alunecoase, lejere, "invizibile". Sistemul sau este riscant, dar el stapaneste secrete in absenta carora tot esafodajul s-ar narui. Isi construieste filmul (nu numai pe acesta) pornind de la dialoguri: "Contrar tuturor legilor scrierii unui scenariu, incep cu dialogurile - marturiseste cineastul - fara sa le incadrez in nici un plan, avand, oarecum, o idee despre principalele evnimente ce urmeaza a fi traversate de eroul meu. Cam asta ar fi. Nu sfatuiesc, insa, pe nimeni sa-mi urmeze metoda, pentru ca, in general, nu functioneaza". Lui ii izbuteste de minune dar, pentru asta, trebuie sa stii sa creezi spatiul in care replicile alearga in pasi de dans. Stilul sau de a decupa in interiorul cadrului ar putea fi studiat in scoala: porneste de la un gros-plan, largeste pentru a se apropia de un detaliu fara sa taie, in asa fel incat si actiunea, si dialogul curg armonios. De aceea, desi se vorbeste mult, senzatia unei eventuale amenintari a teatralitatii nu se instaleaza nici o clipa, iar trecerea dintr-un registru in altul se petrece "pe tacute". Barbatul care isi asteapta sfarsitul (actorul Remy Girard ar fi meritat din plin un premiu la acelasi festival de la Cannes) impresioneaza in egala masura si cand da cu tifla mortii si cand recunoaste, fara patetism, ca i-ar fi placut sa lase ceva in urma. Sau, macar, sa fi transmis fiului sau, altfel copil bun, realizat in Anglia ("capitalist ambitios," in timp ce tatal a fost "un socialist voluptos"), dragostea pentru carti. Intelegem ca altcineva ii va prelua adevarata mostenire, biblioteca. Precum intr-un film de Godard, camera se opreste, in cadrul final, peste cateva titluri dragi: Primo Levi - Este, oare, acesta un om?, Emil Cioran - Istorie si utopie, Soljenitan - Arhipelagul Gulag, Samuel Pepys - Jurnal.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite