FILMELE DIN ORAS

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Rataciti printre cuvinte, dar nu numai Ca si in literatura, unde al doilea roman este, de cele mai multe ori, proba de foc, si in cinema filmul urmator debutului ne apare ca adevarata carte de

Rataciti printre cuvinte, dar nu numai
Ca si in literatura, unde al doilea roman este, de cele mai multe ori, proba de foc, si in cinema filmul urmator debutului ne apare ca adevarata carte de vizita. Acum trei ani, Sofia Coppola atrasese atentia cu Sinuciderea fecioarelor (Virgin Suicides). Rataciti printre cuvinte (Lost in Translation) a consacrat-o definitiv, si asta inainte de a primi un Oscar pentru "cel mai bun scenariu original". Descoperit la Festivalul de la Valladolid in toamna trecuta, filmul avea sa-si inceapa circuitul european in primele luni ale lui 2004, fiind socotit, peste tot pe unde a trecut, cea mai buna deschidere a unui nou an cinematografic. Inceputul filmului, nedumerirea eroului, un actor american venit in Japonia pentru a turna o reclama whisky-ului local Santori, zapacit de potopul de indicatii ale unui regizor razboinic, ilar comprimate de traducatoarea cu zambet de papusa de portelan, starnesc hohote de ras, dar ceea ce vom vedea nu este o comedie. Sfarsitul cade peste un sarut, dar ceea ce am vazut nu a fost o poveste de dragoste. In aceasta deturnare de la tot ceea ce ne-am fi putut astepta trebuie cautat talentul fiicei unuia dintre cei mai mari cineasti ai secolului trecut, imitat de altii, nu insa si de ea. Este o indrazneala, nu lipsita de risc, sa-ti lasi personajele sa rataceasca la intamplare, cu pasi in care ii recunosti pe cei ai eroilor lui Antonioni (cineasta il citeaza, insa, la un moment dat pe Fellini, cu La Dolce Vita), obositi nu numai de ceea ce numim, cu o formula salvatoare, "socul cultural", ci si de o singuratate ce vine mai de departe. Barbatul pare pierdut in "Imperiul semnelor", cum numea Roland Barthes Japonia, dar nici discutia unor tineri compatrioti de-ai sai, intr-un bar, purtata in limbajul codat al "zilei", nu-i aduce vreo adiere de acasa. Se amuza cand, in camera rece, de o eleganta functionala a hotelului, butonand in fata televizorului, da peste un vechi film al sau dublat in japoneza si se vede stapan iluzoriu al unei limbi care, altfel, il sperie, in timp ce langa el o maimuta este fericita in mutenia ei. Cum o fi mai bine? Sa pricepi ce se petrece in jur, sa comunici cu orice pret, sau sa-ti rumegi de unul singur dezabuzarea, sa accepti fatalitatea neaderentei la o alta lume, naucitoare chiar si pentru un american? Si nu numai pentru unul de varsta mijlocie (Bill Murray, intr-un mare rol, scris pentru el). Tanara intalnita, nevasta unui fotograf prea acaparat de agitata sa meserie, nu se simte nici ea mai in largul ei. Amandoi sunt "pierduti" in trecerea de la un univers al cuvintelor la altul si, nu mai putin, de la o lume la alta. Titlul se deschide, astfel, treptat, unei duble semnificatii. Tokyo, filmat de cele mai multe ori noaptea, in raceala luminilor albastrii ale neonului, are tot atata vino-ncoace cat decorul unuia dintre sutele de jocuri electronice de la tot pasul. Plimbarile lor pe strazi, popasurile prin restaurante, cluburi de noapte nu duc, asa cum multi ar astepta, poate, catre o joaca sentimentala nascuta din plictis si singuratate. In mod sigur, insa, ele vor fi amintirile de maine ale unei scurte intalniri pe care Sofia Coppola a extras-o din regimul banalitatii cu o inteligenta detectabila in nenumarate nuante. Pentru a nu deveni in ochii femeii mult mai tinere (Scarlett Johansson) barbatul nefericit in casnicie, prin urmare numai bun de consolat, acesta ii povesteste altceva, neasteptatul sentiment de spaima trait la nasterea primului copil. Ciudatenia marturisirii alunga posibilul gand al iminentei aventurii. Nu stiu cati cineasti mai trecuti prin viata ar fi pus, aici, punct.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite