FILMELE DIN ORAS

Gospel si dantele vechi Afectiunea fratilor Ethan si Joel Coen pentru comedia clasica engleza LadyKillers a lui Alexander Mackendrick (1955) nu s-a nascut ieri-alaltaieri. In primul lor film Blood

Gospel si dantele vechi
Afectiunea fratilor Ethan si Joel Coen pentru comedia clasica engleza LadyKillers a lui Alexander Mackendrick (1955) nu s-a nascut ieri-alaltaieri. In primul lor film Blood Simple (Sange pentru sange), de acum douazeci de ani, se putea auzi una dintre replicile faimoase ale modelului: "Ei, ia spuneti, cine are de data aceasta un aer de tampit"? Cand a sosit randul de a trece la fapte, de a transporta "ucigasii de doamne" (interpretati atunci de Alec Guinness si Peter Sellers) peste Ocean, autorii marturiseau ca si-au propus un remake cinstit, nu "O pelicula inspirata de..." Evident, au schimbat ceea ce era de schimbat: distinsa vaduva, "The old tea lady" cum numesc englezii femeile in varsta, pentru care tabietul ceaiului de la ora cinci este sfant, a devenit o negresa baptista, dintr-un colt pierdut din Mississippi, al carei drum obisnuit este cel catre biserica. Asta nu inseamna ca ar pregeta sa viziteze si politia, excedata de galagia, de lipsa de armonie a rap-ului ce-i ajunge la urechi, adevarata insulta a minunatelor gospel-uri. Se intelege de ce, atunci cand un rafinat profesor cu nume imposibil, Higginson Goldwaithe Dorr, iubitor si practicant al muzicii baroce si "ro-co-co", vrea sa-i inchirieze pivnita pentru a repeta impreuna cu mica sa formatie, Mrs. Munson isi va invinge ezitarile. Un domn cu un discurs atat de intelectual, cunoscator al lui Poe, caruia "limbile moarte ii spun mai mult decat stirile din ziare", nu poate fi periculos. Pana la proba contrarie, adica inceperea sapatului unui tunel de catre vajnicii artisti, destinat sa-i duca la banii Cazinoului din preajma. Filmul fratilor Coen este mai degraba bonom, acolo unde englezul Mackendrick juca pe muchia de cutit a comediei negre, cei doi prefera, asemenea eroului lor, calea de mijloc, "intre biserica si inchisoare". Nu este, nici pe departe, unul dintre cele mai inventive dintre creatiile lor, suita situatiior ce se bat cap in cap este usor de banuit (doamnele beau ceai in salon, in timp ce muzicienii-gangsteri dau din colt in colt) dar cu Tom Hanks si Irma P.Hall (Premiul Juriului la Cannes) chiar si cumintenia contrastului ne apare simpatica. Pe castigatorul a doua Oscaruri - si care ar fi meritat pe deplin si o rasplata pe Croazeta, daca juriul lui Tarantino nu ar fi aruncat-o aiurea - nu l-am mai vazut demult intr-un rol comic, iar actrita, mai putin cunoscuta publicului nostru, chiar asa, cu picioarele ei batrane in X, ramane o doamna cu care ai vrea sa bei un ceai, inainte de a-i veni de hac. Nu este "coana mare" din titlul preferat de distribuitorii nostri - Cum scapam de coana mare, prea dispusi sa sacrifice nuantele, de dragul efectului comercial. Pana si pisica eroinei se dovedeste extrem de bine crescuta: in finalul - in care recunoastem, cam tarziu, cruzimea datatoare de fiori de ras a autorilor - felina inapoiaza posesorului de drept degetul pe care i l-a smuls cu prilejul unei lupte drepte.