"Exista in Romania un climat al tineretii in teatru, care ma atrage foarte mult"

Daca cineva ar fi tras cu ochiul, acum cateva seri, in sala de conferinte a Colegiului Noua Europa din strada Plantelor, fara sa stie despre ce era vorba, ar fi ramas, probabil, cu impresia ca asista

Daca cineva ar fi tras cu ochiul, acum cateva seri, in sala de conferinte a Colegiului Noua Europa din strada Plantelor, fara sa stie despre ce era vorba, ar fi ramas, probabil, cu impresia ca asista la intalnirea unei secte misterioase. Un "guru" carismatic, cu o silueta de ascet, imbracat in alb, domina intreaga adunare, careia ii vorbea cu o liniste deplina despre Shakespeare. Daca era vorba despre vreo religie, atunci aceea era a teatrului, iar cel care dirija aceasta intalnire, deopotriva misterios si deschis, contemplat cu adoratie de majoritatea participantilor, se numeste Andrei Serban. Dupa o intalnire cu tinerii regizori din Balcani (Balkan Express), organizata la Sf. Gheorghe de Asociatia Ecumest, cu sprijinul Programului cultural elvetian in Romania, al Fundatiei Ratiu si al Programului Regional "Arta si cultura" al Institului pentru o societate deschisa din Budapesta si in parteneriat cu Centrul Cultural Acus si Festivalul Atelier din Sf. Gheorghe, cunoscutul regizor a poposit si la Bucuresti. Pentru ca, desi detesta cuvantul patriotism, il intereseaza ce se intampla cu teatrul romanesc.
- Carui fapt se datoreaza aceasta dinamica atractie-respingere ce poate fi sesizata in raporturile dvs. cu Romania? Are la baza o dorinta de a reveni, la un moment dat, aici, sau e determinata strict de intamplare?
- Trebuie sa incep cu inceputul. Cand am venit la Teatrul National in 1990, dupa ce fusesem persona non grata inainte, am avut naivitatea sa cred ca pot scoate acea institutie osificata, muribunda, din frigiderul in care era si sa o aduc inspre viata si lumina. Dupa trei ani mi-am dat seama ca nu pot si am plecat. Si-acum e confuza pentru unii motivatia plecarii mele. Adevarul e ca vroiam sa deschid actorii si teatrul inspre viata, in sensul intrebarii, care era si titlul unuia dintre spectacolele mele - de ce facem teatru? Vroiam sa lucrez cu energia pentru ca, daca ma uit acum, dupa atata timp, la Trilogia Greaca, vad ca deosebirea cruciala fata de versiunea americana sta in densitatea trupurilor. Actorii romani veneau cu un trup greoi, era trupul unor oameni care iesisera din societatea si tipul de viata pe care il stim cu totii. Daca ai un ochi atent poti "citi" biografia unui om in trupul sau. Aceasta densitatea faptul ca trupurile erau intepenite, nu erau deschise, erau lucruri de inteles, dar firesc era si ca eu sa vreau sa schimb asta, iar adevarul este ca schimbarea nu a fost posibila. Cu actorii americani spectacolul era altul, ei erau mult mai fluizi, energia lor mai usoara, comunicarea mai directa si mai adevarata, mai periculoasa, de fapt. La fel s-a petrecut cu celelalte spectacole pe care le-am facut aici, dupa Trilogie. Am simtit ca ceva nu e in regula, schimbarea pe care eu o doream nu se intampla in actori.
- Cu toate ca ati adus oameni foarte tineri? Si ei erau marcati?
- Foarte marcati. Marea dezamagire cu cei tineri am trait-o, fiindca eu speram ca de la ei sa porneasca ceva, sa le insufle celorlalti schimbarea, si de fapt a fost chiar invers. Ei au fost prinsi de stereotipurile, de cliseele, de manierismele celorlalti si ei au fost cei care au imbatranit foarte repede. Nimeni nu a intinerit si simteam ca si eu imbatranesc, de aceea a trebuit sa plec cat mai repede. Asta nu inseamna ca n-am vrut sa lucrez aici. Nu din patriotism, asta e o notiune care imi repugna, pentru ca acest cuvant abstract si odios ne face sa credem ca suntem mai buni decat altii - cand il spunem e ca si cum am face o departajare: suntem noi, mai buni decat altii - iar mecanismul e la fel in toata lumea. Cand acest cuvant e rostit, indiferent unde, pentru mine e ca un semnal de alarma, un bec rosu care se aprinde. In special in teatru, fiind un calator prin teatrele lumii, la Tokyo, la New York sau la Bucuresti - orasele in care am montat Livada de visini, de exemplu - imi dau seama ca sunt cetatean al lumii. Sunt pe planeta asta pentru un timp, nu va dura mult, sunt un pasager fragil si vulnerabil si cel mai important lucru e sa aflu cum anume sa fiu, de ce si cum exist... Faptul ca m-am nascut in Romania este si nu este intamplator, dar asta nu inseamna ca trebuie sa fii legat de acest cuvant. Patriotismul ma exclude, ma provincializeaza, ma simt prost cu aceasta idee. Dar asta nu inseamna ca nu simt nevoia sa revin. In primul rand pentru ca a lucra in limba mea este mult mai relaxant, apoi pentru ca exista o energie, o vibratie foarte autentica pe care o simt cand lucrez aici, diferita de cea pe care o primesc in alte parti - nu vreau sa sune pretentios, dar e real - si pe urma fiindca exista un climat de tinerete, care ma atrage foarte mult. Din motive foarte egoiste, cu cat inaintez in varsta, cu atat mai mult sunt atras de tineri, ma hranesc din energia lor, pentru ca vreau sa raman tanar. Imaginea este cea a florii, care nu trebuie sa se ofileasca. Si daca nu o uzi in fiecare zi, se ofileste si depinde numai de mine daca floarea e udata sau nu. Si vad in mine insumi foarte des cat de repede se ofileste, pentru ca sunt lenes, inert, pentru ca sunt pasiv. Si imi dau seama ca expunandu-ma pe mine insumi, asumandu-mi riscul, gasesc singurul fel de a ma pune in pericol, de a ramane viu. Faptul ca imi pun intrebari, ca fac ateliere e oxigen vital pentru mine. De-asta revin aici, in special pentru asta. Simt, de fiecare data cand fac un atelier sau o intalnire aici, ca ceva se schimba, altfel nu as continua. Aceasta intalnire de la Sf. Gheorghe, la nivel balcanic, cu regizori tineri din Albania, Slovenia, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Romania, mi-a spus si ea ca ceva s-a schimbat. E un fel de sensibilitate si inteligenta a inimii care s-a deschis int-un mod special. Era o intalnire locala, nu strict romanesca, dar era deosebita de alte locuri din lume, in America n-ar fi fost asa.
- Ati revenit pentru asemenea ateliere de cateva ori in ultimii ani. Cum se vede din aceasta perspectiva fragmentara teatrul romanesc?
- Din cate simt, fara sa cunosc situatia de aici, imi dau seama ca avem doua realitati acum, in teatrul romanesc. Pe de o parte este realitatea institutiei, a "cadavrului viu" care se numeste Teatrul National, iar pe de alta parte, realitatea tinerilor, a grupurilor intre 20 si 30 de ani, care refuza institutia, se opun ei, vor sa faca teatru in afara spatiilor consacrate, vor sa reinventeze totul, ca si cum totul ar incepe de la ei. Intr-un fel asta e foarte just, e o conditie a tineretii, asa am inceput si eu.. Dilema e alta: am impresia ca incercand asta, atitudinea lor e aceea de a refuza totul. Nu ma refer la "traditia" Teatrului National de acum - fiindca nimic nu e mai sanatos decat sa refuzi ce se intampla acum in Teatrul National - dar exista o tendinta de a refuza totul, inclusiv faptul ca a existat un Ciulei sau un Pintilie. Asta mi se pare periculos, fiindca nu mai exista curiozitate si interes pentru ceea ce se cheama o traditie sanatoasa si adanca. Si eu refuzam, la vremea mea, dar poate nu atat de radical totul. Ma interesa ca exista un Peter Brook si vroiam sa invat de la el si de la altii, vroiam sa ma deschid spre ei. Am ajuns la varsta asta, la experienta de acum, ca sa aflu ca, de fapt, nimic nu e nou. Dar a fost nevoie sa ajung aici ca sa inteleg, e prea devreme sa le spun lor asta, n-or sa ma creada si e firesc sa fie asa. Dar risca sa se loveasca foarte curand de ceva care nu circula, suntem legati de ceva foarte adanc ce vine de la greci, fiindca nimic nu s-a schimbat de fapt, de atunci. Pericolul reductionismului e foarte mare, asta e ce vreau sa le spun.
(Textul integral in Adevarul literar si artistic)