Eugen Istodor, jurnalist: „Am descoperit sufletul Lipscaniului“

Jurnalistul Eugen Istodor (46 de ani) spune că singura şansă a Lipscaniului, „un lego la mâna autorităţilor care se joacă de-a autoritatea “, sunt poveştile. Istodor a publicat recent volumul „Lipscani. Ghid turistic & de chefuri“, apărut la Editura Art, „unicul ghid de acest fel făcut de către un român“.

„Adevărul": De ce ai simţit nevoia să spui povestea Lipscaniului pentru turişti?

Eugen Istodor: Am cucerit „oraşul". Eu. Cum să nu mă mândresc cu această cucerire? Şi cum să nu-i iniţiez şi pe ceilalţi în oraşul căruia i-am bătut fiecare colţ? Cum să nu împărtăşesc această aventură totală a simţurilor, stomacului, picioarelor, minţii mele turistului care vine - cască gura - trece? De ce să-l las prost, de ce „să nu-i traduc" ora petrecută în Lipscaniul fără repere de vreun fel, prin zilele şi nopţile mele? Este ghid. Este testat de mine. Unicul ghid de acest fel făcut în România de către un român. Şi mai e ceva: Lipscaniul este teritoriul chefului. Chef. Istorie şi realitate. Nu ospăţ, nu prelungă stare de bine. Nu, chef. Contează momentul. Clipa. Este ghidul de chefuri al Lipscaniului, loc imprevizibil, instabil, căruia îi recunosc un anume farmec.

Dar te-ai simţit, vreo clipă, turist în Lipscani?

În prima parte a iniţierii mele, da, am fost turist. Pentru că era toamnă atât de târzie de-mi dârdâia sufletul şi m-a prins iarna uscată de simţeai depresia curgând nisipos pe creier. Eram turist. Şi nu-i bine să fii turist în Lipscani iarna. Zidurile-s ostile, cârciumile se deschid spre noapte şi fără chef, alcoolurile sunt neîngrijite de barmani şi ospătari. Zilele sunt mute şi ale dracului, serile sunt cocoşate de spaimă. Anotimpul bun e primăvara-vara-toamna prematură spre seară. Este un loc apoi, în care de mergi singur de-nghite pământul. Vino cu iubita, vino cu cel drag, vino cu prietenul.

„Ghidul" e diferit faţă de precedentele cărţi.

Nu e atât de diferit. Toate se-nvârt în jurul investigaţiei unui spaţiu dat. Avem puşcăria, avem blocul meu din copilărie, uite istoria recentă şi hop Lipscaniul. Punct fix, punct cucerit.

Felul în care scrii oferă şi o decodare a modului cum funcţionează Bucureştiul. Înveţi turistul să fie descurcăreţ, ca românul?

Da. Pe termen lung nu supravieţuieşti. Înnebuneşti. N-ai unde să-ţi pui maşina, nu ştii unde e Lipscaniul, îţi dai pumni în cap că nu înţelegi din inscrispţii mare lucru. Da, îi pun pe turişti să fie românaşi. Altfel sunt morţi. Trec printre ziduri şi nu pricep nimic-nimic. Beau bere se duc în lumea lată. Lipscaniul nu e mare scofală comparat, descifrat pe teren. Singura lui şansă sunt poveştile. Nu istoria cea mare. Istoria aia l-a scufundat, ars, inundat, adus în halul în care arată. Istoriile îl fac fermecător.

Care e imaginea Lipscaniului care-ţi revine în minte şi dacă te trezeşte cineva din somn?

Miez de noapte. Iarnă. Frig. Ceaţă s-o tai cu cuţitul. Şi-n intersecţia Smârdan cu Lipscani un clovn jucându-se cu cercurile. Ieşisem dintr-o crâşmă proastă cu alcooluri înghiţite de frig, fără plăcere, dornice să urce la cap în loc să încălzească. Şi-o secundă văd clovnul. Şi altă secundă, dispare. Eram eu? Era clovn cu adevărat? Era vreun duh? Era un coşmar? 

Când ai aflat prima dată de Lipscani?

Sunt bucureştean de prin 1966. I-am trăit înălţarea prin bişniţăraia de Kenturi şi uischiuri pe Covaci, alergătura după lămpile teve de pe strada Academiei, blugomania turcească de după 1989, puricăria de omenet stând în case de patrimoniu, scârboasa delăsare a locului datorată autorităţilor dintotdeauna, bucuria primului restaurant bun din Bucureşti deschis de Frolu pe Covaci. 

Scriind ghidul, ai optat pentru o metaforă - „Lipscaniul ca suflet sfârtecat". Ce-ai descoperit privind în sufletul Lipscaniului?

Am descoperit sufletul. Să nu laşi oraşul pe seama sufletului, că sufletul e interesat,  delăsător, criminal. Un oraş bântuit de sentimente sfârşeşte să n-aibă străzi ca lumea, să n-aibă decât un cutremur ce stă să prăbuşească istoria. E un lego acest Lipscani, la mâna unor autorităţi ce se tot joacă de-a autoritatea. Jos e cârciumăria, sus e pustia, subsolul nu e consolidat, un var dat de circumstanţă face agreabil locul. Dar nimic temeinic nu poate să ţină drept în picioare locul. Nimic. Nimic. Se bea şi se mănâncă parcă intuindu-se sfârşitul. 

"M-am făcut ghid de Lipscani, am site şi cine vrea să fie îndrumat, mă sună şi-l plimb.''
Eugen Istodor jurnalist

A publicat  cinci cărţi

Eugen Istodor a absolvit Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. Este jurnalist la săptămânalul „Caţavencii",  unde semnează o rubrică permanentă de interviu. Istodor este la a cincea carte. În afară de „Ghidul" despre Lipscani, a mai publicat: „Interviuri contra naturii (interviuri cu oameni politici)" (Nemira, 1997), „Oameni cu care aş muri de gât (interviuri cu oameni simpli)" (Nemira, 2000), „Vieţaşii de pe Rahova" (Polirom, 2005), „Cartea vieţii mele" (Polirom, 2007).

„Centrul vechi seamănă cu un lunatic"

Istodor a lansat  „Lipscani. Ghid turistic & de chefuri“ chiar în Centrul vechi al Bucureştiului

În carte e prezent Lipscaniul vechi şi cel contemporan, cu sex shopuri şi cluburi. Cum ai făcut să nu-ţi idealizezi personajul?

Păi, simplu: istoria m-a minţit. Nu am vrut să mint şi eu mai departe. Cârciumăria-ciupercăria mă vrea mort fiindcă am imortalizat-o, ori ea e schimbătoare. Aşa că mi-am ales nuanţat sentinţele, vorbele. Am dat de pământ istoria ca pe un duşman şi i-am smuls exact poveştile ce erau. Cartea asta izbăveşte locul de prostii, îi dă un sens, îl pune în valoare în adevărata lui dimensiune.

Există o legendă despre Lipscani pe care să n-o fi inclus în carte?

Am inclus în carte legende, mituri urbane ce mi-au fost scoase în cale de cercetarea cărţilor cele vechi sau a netului despre Bucureşti. N-am ascuns nimic, şi ştii de ce? Fiindcă atâtea sunt, atâtea circulă. Accesul dificil la arhive nu ne-a dat o „viaţă cotidiană" a Lipscaniului, apologiile vieţii negustoreşti au pus frână unei judecăţi drepte. Dar când tu vezi că Lipscaniul a luat foc la 1847 nu poţi să tot vorbeşti de un Lipscani foarte vechi. Când vezi ruina de la Curtea veche iarăşi nu poţi să fii serios când vorbeşti de frumuseţea omului de pe Lipscani. Are farmec omul, dar e fără simţ civic. Faţa îi dă poveste, faţa nevorbită dă ruină, urâciune Lipscaniului. Ciuma a bântuit până la Kiseleff pe Lipscani. Dâmboviţa uzurpa cărămidăria până încoace când românul n-a găsit altceva de cuviinţă decât s-o betoneze. Case lăsate dracului sunt şi azi în Lipscani. Uite câteva detalii privind „farmecul" omului ce-a trăit după chefuri.

Ce te enervează cel mai tare când vine vorba de intervenţia autorităţilor în zonă?

Totul. Istoria, prezentul. Mocirlă şi gunoi este Lipscaniul de când se ştie. Azi, după lupte între orgoliile lui Băsescu, Videanu, Oprescu începe pietruirea-asfaltarea-canalizarea, începe sau se termină, greu de ştiut fiindcă imprevizibilul este lege în Lipscani. Autoritate? Priviţi scurta poveste de după Revoluţie. Ţinute în întunericul locuirilor ilegale şi a lipsei retrocedărilor, casele s-au năruit. Azi, când şmecheria imobiliară şi avocăţească a reuşit să „vopsească" casele şi să le dea aspectul comercial, avem cutremurul la pândă să dea lovitura de graţie. Ţinute în urât şi coşmar ani de zile străzile lui Băsescu, Videanu, Oprescu, astăzi sunt făcute frumuşel, mâine iar demontate, că uită vreunul să bage un cablu. Lipscaniul ca om a înnebunit demult, e un lunatic. 

Ce picanterii ascunde, încă, istoria Lipscaniului?

Trăieşte pălărierul de pe Şepcari. Nu face mari chestii artistice. Dar dacă-i comandăm o şapcă, o pălărie, un acoperământ, supravieţuieşte cu tot cu meşteşug şi loc, loc vânat de imobiliari. E superb Eugen Ciocan pe locul lui colţat Lipscani-Pasaj Şelari. Artist, om, personaj. Merită tras de limbă, merită să te formeze artistic cu pozele lui colorate manual şi să te scoată din lumea ta fast-food cu vorba lui aspră şi deşteaptă. Du-te la Bruno pe Covaci să iubeşti vinul, să-ţi înghesui fiinţa şi să ţi-o bucuri cu apusuri de soare. Mergi la Simbio pe Şelari să te regăseşti în feluri cu gust, fiindcă orice ai alege te binedispune, alegerile tale fiind „alese". Du-te la părintele Marchiş să te asculţi pe tine, în slujbă şi rigoare. Omul face Lipscaniul, Lipscaniul este o ficţiune. Abia după 1944 zona a purtat numele Lipscani, zonă măcelărită practic de bulevardele cele mari, zona întinzându-se şi pe după Sfântu Gheorghe şi pe după magazinul Victoria.

Scrii că în Lipscani trebuie să te joci ca să-i simţi spiritul. „Joacă-te cât poţi!" e îndemnul tău. Cum te-ai jucat ultima dată în Lipscani?

Lipscaniul este locul stărilor extrem de mediocre. Nu viaţă şi moarte. Nu, depresie şi beţie. Între aceste acolade ai voie să te joci cât vrei. Cu iubita, cu prietenii. Joacă-te cu tine, nu lăsa urme.