"Eminescolatrii au tendinta sa-l imbalsameze, mumifieze sau impaieze pe "poetul nepereche""

- Stimate Serban Foarta, la 15 ianuarie, cand s-au implinit 155 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu, ati trecut muntii pentru a ajunge "acasa la Eminescu", unde vi s-a decernat prestigiosul

- Stimate Serban Foarta, la 15 ianuarie, cand s-au implinit 155 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu, ati trecut muntii pentru a ajunge "acasa la Eminescu", unde vi s-a decernat prestigiosul Premiu National de Poezie, ce-i poarta numele. Prilej de a va intreba: ce loc ocupa Eminescu in canonul dv. personal?
- As putea raspunde ca la carte: un loc inalt, altissim chiar. Nu, totusi, altitudinea conteaza, in acest caz, cat faptul daca "locul" cu pricina e "circulabil", are vad si, eventual, iesire la "marile cu sare". Ca nu-i, deci, vorba de un loc intr-un muzeu sau, si mai rau, intr-un mausoleu. Eminescolatrii au tendinta sa-l imbalsameze, mumifieze sau impaieze pe "poetul nepereche", din care fac un exponat in vitro sau, eventual, o moaste, o relicva, la care evlaviosii au acces la sfintele hramuri oficiale, adica "de vreo doua ori pe an". Cat despre termenul "canon", ce sa mai zic? De rasalaltaieri pana deunazi, a fost (poate mai e) la moda. Critica si cercetarea literara devenisera o canonada: asurzisem de atat canon! Or, lasand gluma la o parte, orice canon nu face alta decat sa canoneasca sau sa canonizeze. Mai toti poetii (care, pe cat banui, n-au scris cu gandul sa ajunga trista materie de examen) sunt, in scoli, canonizati si, totodata, canoniti. Lui Eminescu ii revine onoarea locului dintai.
- Cezar Ivanescu, unul dintre cei ce v-au precedat la Premiul ce se acorda de 14 ani incoace la Botosani, spunea atunci, la ceremonia decernarii: "Cu sacrul, in lumea romaneasca, ne intalnim foarte rar, dar mai ales in prezenta lui Eminescu. Eram revoltat intr-o vreme ca sunt detractori ai lui Eminescu, care totusi fiinteaza in cultura romaneasca; unii au luat chiar si acest premiu national de poezie. Dar nu mai sunt revoltat. Eminescu isi pierde pe drum si admiratorii, si detractorii, adica este atat de mare, incat nu doar noi, ca persoane particulare si presupusi artisti, ne valorizam prin el, ci chiar toata fiinta romaneasca, tara romaneasca in general; prin Eminescu ne masuram nulitatea, nemernicia, valoarea si toate celelalte." Nu va cer sa comentati ceea ce am citat, desi mi-ar face placere. Sunt curios, reproducand aceasta marturisire, sa aflu: in ce relatii va aflati, stimate Serban Foarta, cu sacrul?
- Mi-ar fi mai lesne, domnule Coroiu, sa "comentez", cum spuneti dv., cuvintele lui Cezar Ivanescu, decat sa ma destainui in privinta a ceea ce, in ocurenta, numiti "sacru", si care se cheama, altfel, Dumnezeu. Notiunile nu sunt echivalente, aria primeia fiind mult mai larga: sacru (sacer) e si sacerdotul, si scarabeul (scarabeus sacer), si morbul (sacru) al lui Dostoievski. De altfel, termenul dezvolta sensuri diametral opuse, - sacre-ul francezilor avand semnificatia de "sfant" (cf. "liturgic", "intangibil", "tabu"), dar si de "blestemat"... in fine, dl Cezar Ivanescu, acest "mult indaratnic menestrel" sau, mai degraba, trubadur/truver (la propriu: ca adept fervent al unei mistici erotico-tanatice "mult stranii", incadrabila in vechiul trobar clus), e, poate, intre toti poetii nostri, de azi, de ieri, cel mai eminescian. intr-o lume desacralizata si tot mai dezvrajita, ca a noastra, in care numinosul e, cel mult, luminos, el are nu numai fiorul "florii cei albastre" [sic!] si/sau al "ierbii de omat", dar si adanca religiozitate al unuia "iubind cu ochi pagani" si "aprinzand candela iubirii pe pamant". De unde si revolta-i impotriva "detractorilor" lui Eminescu. Ca unul care,-n urma cu sapte sau opt ani, am contestat, alaturi de altii, in "Dilema" (fara sa ne fi, totusi, inteles!), una din antonomazele lui Eminescu: "Poetul national" in speta, ma simt dator cu o (tardiva) lamurire. Consideram atunci, ca si acum, ca o asemenea sintagma e, din pacate, restrictiva si, mai cu seama, de natura sa-l prefaca pe marele poet din Ottocento intr-unul, daca vreti, tribal-rapsodic si, ca atare, anacronic si caduc. Or, Eminescu e poet modern, iar nu aed; el e nu antic, ci romantic (ba chiar, cum zicem astazi, post-romantic). Antonomaza a facut, insa, cariera, fiind, mai nou, preluata si de prelatii nostri: unei "Biserici nationale", cu precadere filetista, ii trebuia un astfel de Poet, prin excelenta national. Astfel incat, la o recenta slujba de pomenire vesnica a lui, dupa ce preotul l-a amintit, dupa tipic, pe "robul lui Dumnezeu, adormitul Mihai Eminescu", a tinut sa adauge numaidecat "poetul national". De trei ori la rand, se intelege. Numai ca, in casa Domnului, formula "Mihai Eminescu, poetul national" suna cam prea lumeste (iar pentru omniscienta divina, redundant)...
(Textul integral in Adevarul literar si artistic)