Premiul Nobel, pentru a doua oară în Elveţia

Scriitorul elveţian de origine germană Hermann Hesse primeşte distincţia pentru literatură. Motivaţia juriului: „pentru inspiratele sale scrieri care, crescând în îndrăzneală şi putere de pătrundere, exemplifică idealuri umanitare clasice şi înalte calităţi ale stilului“.

Hermann Hesse s-a născut în familia unor misionari protestanţi din Calw, oraş din ţinutul Württemberg, în 1887. O copilărie agitată, cu mutări din Germania în Elveţia, înapoi în Germania, cu schimbări succesive de şcoli şi cu incompatibilitatea copilului cu educaţia religioasă stabilită de părinţi, contribuie la formarea unui temperament delicat, nu o dată instabil.

O încercare de suicid pune capăt frecventării şcolii teologice. Este urmată de un tratament în clinica de psihiatrie şi de încercarea eşuată a mai multor meserii.

Întâlnire cu Carl Jung

Hesse a fost interesat de lucrul într-o librărie din Tübingen. Munca în sine şi lecturile ample din Goethe, Lessing, Schiller sau mitologia greacă au favorizat hotărârea de a deveni scriitor. Toată această perioadă a fost subiectul povestirii autobiografice „Sub tăvălug“, publicată în 1906.

 În 1899, a publicat primul său volum de versuri, „Cântece romantice“, şi o carte de proză scurtă, intitulată „O oră după miezul nopţii“. Consacrarea ca scriitor a venit în 1904, odată cu apariţia primului său roman, „Peter Camenzind“, în urma căruia a reuşit să-şi câştige existenţa din scris. Viaţa personală s-a dovedit şi ea dificilă.

Prima căsătorie, cu Maria Bernoulli, din celebra familie de matematicieni, a trecut prin momente dificile, determinate de instabilitatea psihică a soţiei, accentuată şi de izbucnirea Primului Război Mondial. Hesse, care până la război mai publicase romanul „Gertrude“, pe care l-a considerat mai târziu o nereuşită, s-a înrolat în armată.

Inapt pentru luptă, a fost repartizat la partea administrativă, unde s-a ocupat de prizonierii de război. Atacat de presa germană pentru poziţiile sale politice, autorul s-a apropiat de Theodor Heuss şi de Romain Rolland, ale căror idei pacifiste le împărtăşea. O cădere psihică îl obligă, în 1916, la psihoterapie. Aşa l-a cunoscut pe Carl Jung şi a reuşit să transfere neliniştea în creaţie. Rezultatul, romanul „Demian“, scris în numai trei săptămâni şi publicat în 1919 sub pseudonimul Emil Sinclair.

Persona non grata

În 1919, a divorţat şi s-a mutat în partea italiană a Elveţiei, la Montagnola. Tot acum a început să picteze. Descoperirea picturii a devenit subiectul povestirii „Ultima vară a lui Klingsor“, apărută în 1920.

O veche preocupare pentru India, datând încă din copilărie, apare în povestirea „Siddharta“ din 1922.

I-au urmat două scrieri autobiografice, pe un ton ironic, „Kurgast“ (1925) şi „Călătorie la Nüremberg“. Ambele prefaţează un nou roman, „Lupul stepelor“, publicat în 1927, al cărui erou este sfâşiat între individualism şi dorinţa de îmburghezire. Până la cel de-al Doilea Război Mondial, mai apare o serie de povestiri, între care se detaşează „Călătorie în Est“ (1931), o prefigurare a ultimului şi celui mai important roman al său, „Jocul cu mărgele de sticlă“.

Începând din 1933 şi-a ajutat prietenii intelectuali refugiaţi din Germania nazistă, printre care Bertolt Brecht şi Thomas Mann şi a devenit persona non grata în Germania.

„Jocul cu mărgele de sticlă“

Între timp, eşuează o a doua căsătorie. Pe plan literar, publică în 1943 „Jocul cu mărgele de sticlă“, cunoscut şi sub titlul „Magister ludi“. El a determinat conferirea Premiului Nobel pentru Literatură şi a făcut din Hesse un scriitor popular în rândul tinerilor din Europa şi din SUA. Până la sfârşitul vieţii, în 1962, Hesse a mai scris doar proză scurtă, inspirată de amintirile din copilărie, versuri şi eseuri. Opera lui Hesse a inspirat creatori din alte arte.

Richard Strauss a compus muzica pentru trei poeme scurte ale scriitorului, un grup rock şi-a luat numele „Lupul stepelor“, trupa de rock progresiv „Yes“ s-a declarat de mai multe ori influenţată de scrierile autorului elveţian. Chiar jocul pe computer „Cryostasis: Sleep of Reason“ începe cu un citat atribuit lui Hesse.

De altfel, specialiştii în realitatea virtuală consideră „Jocul cu mărgele de sticlă“ un precursor, ca idee, al jocurilor pe computer. În lucrarea „The Metaphysics of Virtual Reality“ („Metafizica Realităţii Virtuale“), Lewis Lapham afirmă că acest roman al lui Hesse este o „metaforă crucială pentru înţelegerea naturii cyberspace-ului“.

9  premii pentru literatură i-au fost conferite lui Hermann Hesse între 1906 şi 1055.

Jocul cu mărgele de sticlă (fragment)

Knecht privi foile cu atenţie şi nu fără emoţie. Aşternuse versuri pe aceste două foi pe vremea când era student şi se afla la Institutul de studii est-asiatice, un trecut îndepărtat îl cerceta din manuscris, totul vorbea despre un odinioară aproape uitat, redeşteptat acum în chip dureros şi parcă pentru a-i da un avertisment, hârtia ce se şi îngălbenise uşor, caligrafia juvenilă, tăieturile şi corecturile din text.

Constata că-şi aminteşte nu numai anul şi anotimpul ci şi ziua şi ora, totodată şi starea sufletească, acel sentiment puternic şi mândru, care-l stăpânise şi-l fericise atunci şi căruia îi dăduse expresie în versuri. Le scrisese în acea zi deosebită când cunoscuse trăirea sufletească pe care o numise trezire. Traducere: Ion Roman

Academician fără voie

Romancier, eseist, dramaturg, Henry Marie Joseph Frédéric Expedite Millon de Montherlant s-a născut la Paris, în 1895. Gustul pentru literatură i-a fost încurajat de mama sa. Şi-a făcut studiile la colegiul „Sainte-Croix de Neuilly-sur-Seine, locul şi întâmplările furnizându-i subiectul piesei „Oraşul al cărui prinţ este un copil“ (1951) şi al romanului „Băieţii“ (1969).

A fost atras de cultura şi de idealurile Romei Antice, dar şi de opera lui Nietzsche sau de scrierile lui Maurice Barrès. A călătorit mult în întreg bazinul mediteraneean şi a locuit câţiva ani împreună cu André Gide, la Alger, în anii ‘30. Denunţarea abuzurilor Franţei coloniale este prezentă în „Trandafirul nisipurilor“.

Henry de Montherlant a fost, în egală măsură, admirat şi contestat de contemporanii săi

Una dintre preocupările sale literare a fost psihologia feminină, pe care a studiat-o cu interesul celui aflat mereu în defensivă în faţa sexului frumos. Au rezultat patru romane, ce-au compus tetralogia „Tinerele“, publicată între 1936 şi 1939 şi vândută în milioane de exemplare.

În anii ‘30 a scris numeroase articole prin care cheamă la o intervenţie împotriva politicii Germaniei naziste, lucrarea „Echinox de septembrie“ fiind interzisă în timpul ocupaţiei germane. O altă scriere însă, „Solstiţiu de iunie“, consacrată luptei din Franţa în mai-iunie 1940, îi atrage acuzaţia de colaborator şi neplăceri după război.

Încercând să depăşească luptele partizane ale epocii postbelice, s-a dedicat dramaturgiei. Cele mai importante piese semnate de el sunt: „Regina moartă“ (1942), „Fiul nimănui“ (1943), „Malatesta“ (1946), „Stăpânul din Santiago“, „Port-Royal“ (1954), „Don Juan“ (1958), „Războiul civil“ (1965).

Ca şi Hermann Hesse, este atras de artele vizuale. A realizat numeroase desene, schiţe reprezentând scene de coridă şi nuduri feminine şi masculine.

Mai multe scrieri ale lui Henri de Montherlant se referă deschis la homosexualitate, pe care şi-a recunoscut-o, de altfel, în mod public. Este cazul piesei şi romanului inspirate de viaţa la colegiu, deja amintite, dar şi al corespondenţei sale cu Roger Peyrefitte, publicate în 1943.

Romanul „Celibatarii“, apărut în 1934, a fost distins cu Marele Premiu pentru Literatură al Academiei Franceze.  În 1960, a fost ales membru al Academiei, deşi n-a făcut nici un demers în acest sens. I s-a conferit şi gradul de Ofiţer al Legiunii de Onoare. Aproape orb, Montherlant s-a sinucis în 1972.