Elena Farago, poeta neuitată a vârstei de aur

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Deşi a creat mici bijuterii în lirica de dragoste, astăzi scriitoarea este asociată doar cu poezii ca „Gândăcelul“ şi „Căţeluşul şchiop“, învăţate în primii ani de şcoală şi rămase în amintirea multor români. În martie 1878, înstăritei familii Paximade din Bârlad i se naştea al doilea copil, o fetiţă care a primit numele de Elena.

Peste ani, ea avea să scrie următoarele versuri, pe care mulţi nu le-au uitat de tot: „De ce m-ai prins în pumnul tău,/ Copil frumos, tu nu ştii
oare/ Că-s mic şi eu şi că mă doare?/ De ce mă strângi aşa de rău?/ Copil ca tine sunt şi eu,/ Şi-mi place să mă joc şi mie,/ Şi milă trebuie să-ţi fie/ De spaima şi de plânsul meu!". Este „Gândăcelul" Elenei Farago, ale cărei volume istoria literaturii române le-a a aşezat în raftul al doilea, după anii în care a fost o poetă importantă într-un peisaj literar nu tocmai bogat.

ANII ÎNCEPUTULUI

Ideea scrisului eliberator pare să i se potrivească cel mai bine scriitoarei care, până să devină Elena Farago prin căsătorie, i-a supravieţuit unui şir lung de vitregii. Rămasă orfană în adolescenţă, după anii petrecuţi în pensioane din Bârlad, a fost mama propriilor surori înainte de a fi poetă. Iar copilăria i-a rămas pentru totdeauna cel mai aproape. A mai fost o protejată amfitrioană în casele unor junimişti precum Gheorghe Pană şi Ion Luca Caragiale. Nici coşmarul bolii veşnice n-a întârziat să apară. Diagnosticul de „anemie profundă", pus la Brăila cu câţiva ani mai devreme, avea să se confirme toată viaţa.

1897-1898 au fost anii aproprierii de aşa-numita „artă cu tendinţă", datorată şi orientării unui soţ de rasă, Francisc Farago. Adolescenta care începuse să scrie ca să nu se mai simtă singură, cum ea însăşi a mărturisit, a trecut la epigramele care ironizau şi ridiculizau ce-i displăcea tinerei nerăsfăţate de pension. Pentru debut, a ales pseudonimul Fatma. Cu acest nume a semnat un reportaj în 1899. La numele ei adevărat a recurs mai târziu, pentru a semna poezia „Gândul tradiţiilor" din revista „România muncitoare".

INTIMISM LA RĂSCRUCEA VEACURILOR

Petrecându-şi primii ani din noul secol la Constanţa, Brăila şi Craiova, datorită misiunilor încredinţate soţului, poeta în devenire publica mai ales sub pseudonim (Fatma, Andaluza sau Ellen). Iar versurile ei erau aşa cum avea să le descrie citicul literar Eugen Lovinescu: „Poeziile d-nei Farago n-au contururi lămurite, simţirea e învăluită şi discretă cuvintele, deşi sunt simple, au înţelesuri îndepărtate...

E un farmec". Scrisul confesiv şi sensibilitatea simbolistă au creat o poezie duioasă, tânguitoare, captivă în universul intim, ancorată în amintire şi regret, o variaţiune profund feminină pe tema dragostei.

Astăzi versurile ei sună vetust: poezie intimistă de sfârşit de secol XIX, tributară unei stilistici lipsite de îndrăzneală şi de varietate. Volumele „Şoapte din umbra" (1908), deţinator al Premiului Academiei Române, „Din taina vechilor răspântii" (1913) şi „Şoaptele amurgului" (1920) au confirmat un „zel liric" din care au ieşit şi mici bijuterii. Azi, ele au nevoie de cineva care să le scuture praful uitării. Poezia „Iubeşte-mi mâinile" a fost resuscitată de formaţia Partaj:

„Iubeşte-mi mâinile/ şi ochii/ Şi iartă-le dac-au fost clipe/ În care n-au ştiut să-ţi spună,/ În care n-au putut să-ţi dea/ Atât cât ar fi vrut,/ Atâta -cât poate doru-ţi le cerea/În dragostea,/ În îndoiala,/ Îndeznădejdea unei clipe./ Iubeşte-mi mâinile/ Şi ochii/ Şi iartă-le nevruta vină/ Că prea târziu veniră-n cale-ţi/ Şi prea curând se duc de tot.../ Dezleagă- mi sufletul de vina/ Că în curând n-am să-ţi mai pot/ Aduce-n mâini/ Şi-n ochi/ Durutul,/ Târziul zâmbet de lumină.../ Iubeşte-mi mâinile/ Şi ochii,/ Şi iartă-le dacă durerea/ Că ţi-au plecat/ Va fi mai mare/ Decât norocul c-au venit.../ Iubeşte-mi mâinile/ Şi ochii.../ Şi iartă-le că n-au puterea/ Din moartea lor/ Să-ţi crească vieţii/ Nestinsul zâmbet de zenit... ".

Dacă numele poetei mai răsare uneori din memorie este pentru că el a rămas legat de poezia pentru copii, gen fără tradiţie solidă în literatura română. Înainte de a fi o poetă a iubirii pierdute, o traducătoare care s-a luptat, la îndemnul lui Nicolae Iorga, cu versuri de Villon, Malherbe, Corneille etc., Elena Farago a fost o poetă a copiilor, pentru care vârsta de aur s-a dovedit inepuizabilă.

Experienţa maternă, din anii adolescenţei când era mama propriilor surori, trecând prin deceniile în care a fost inspectoarea orfelinatelor din Craiova şi directoare a Fundaţiei „Alexandru şi Aurelia Aman", şi până în ultimii ani de viaţă, a mitizat copilăria, aplecându-se mereu asupra nenumăratelor ei
miracole . Din volumele „Din traista lui Moş Crăciun", „Ziarul unui motan" sau „Întrun cuib de rândunică", cunoscute mai tuturor părinţilor şi bunicilor, toată lumea ţine minte măcar un titlu: „Căţeluşul şchip".

"Poeziile d-nei Farag n-au contururi lămurite, simţirea e învăluită şi discretă, cuvintele, deşi sunt simple, au înţelesuri îndepărtate... E un farmec."
Eugen Lovinescu
critic literar

"«Dragă Goethe, nu mai căta/ e o iluzie, lasă!»/ Olimpicul, astăzi de-ar mai trăi, /fenomenul şi l-ar găsi,/la Doamna Farago în casă!"
Lucian Blaga
poet

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite