El este Popescu, cel mai viu dintre oameni

Acesta este omul care va fi, poate, cândva, în viitor, cunoscut drept „unul dintre cei mai mari scriitori de la începutul secolului al XXI-lea“.

Marius Daniel Popescu (MDP) este un scriitor român de limbă franceză, stabilit în Elveţia. Are 49 de ani şi lucrează ca şofer pe autobuz în Lausanne, scoate cărţi care sunt publicate la edituri prestigioase (la José Corti, la Paris, acolo, cu clasicii!). Obişnuieşte să ia cele mai importante distincţii literare din Ţara Cantoanelor. Tocmai a scos „Culorile rândunicii", continuarea „Simfoniei Lupului", carte care în 2008 răvăşea Europa literelor şi era înnobilată cu Marele Premiu „Robert Walser", acordat îndeobşte rebelilor geniali. Francezii, vizionari, desigur, deja şi-l revendică: „Cioran, Ionescu şi acum Popescu". Să vi-l prezint, deci, pe acest Popescu - ultimul om universal.

Libero

El a făcut totul: e oltean, dar a absolvit Silvicultura la Braşov, apoi tânăr inginer, dar mai ales poet, a fugit în Lausanne, după o fată frumoasă.  Era 1990, el nu ştia franceza, dar îşi iubea fata frumoasă - vi se pare puţin? Atunci şi acolo, din dragoste, a fost salahor, tăietor de lemne, vopsitor de obloane de ferestre. Trec anii, şi el, Popescu, şoferul-scriitor, ajunge impresar pentru deţinuţii de drept comun, fotbalist semiprofesionist în echipa transportatorilor publici din Lausanne (e libero, voi vă daţi seama - cine mai joacă libero în secolul al XXI-lea?), face până şi o revistă literară, care se numeşte „Pătrunjelul", şi în care, dacă are chef, publică numai texte de-ale lui. Sediul „Pătrunjelului" este, fireşte, chiar la Popeşti acasă.

Aflu acum că s-a apucat de filme - era oricum, dintotdeauna, un actor desăvârşit. Şi unde mai pui că a avut timp şi să se căsătorească de două ori, şi să divorţeze tot de două ori. Are o fiică, Oana, care are 14 ani, cântă la chitară şi e legitimată la un club de fotbal! Evident, Marius e adorat de toate femeile care îl întâlnesc. O scriitoare i-a dedicat o carte. Se numeşte, previzibil şi sublim, „Efectul Popescu".

Sunt un ziarist deja bătrân - am aşezat în cuvinte sute de oameni. Va trebui să mă credeţi pe cuvânt: niciunul nu este mai viu decât acest vagabond frumos cât Chaplin. Nimeni nu e mai viu decât acest Popescu care a făcut totul şi pe care totul încă îl entuziasmează.

„Simfonia Lupului" a fost tradusă şi în România, în 2009, la Humanitas, dar nu a cunoscut succesul din Occident. Marius Daniel Popescu nu face parte din nicio gaşcă literară, e un lup, un singuratic, pe el nu l-a ajutat nimeni, dar, ascultaţi-mă ce vă spun, peste ani, după ce va lua Nobelul pentru Elveţia, se vor înghesui toţi să rânjească în poză, iar el, Popescu, şoferul-scriitor, îi va primi pe toţi şi îi va ierta pe toţi.

"Iau Nobelul şi-l plimb cu troleul, apoi mă las, văd eu ce fac."
Marius Daniel Popescu scriitor

"Eu conduc şi autobuz, şi troleibuz, conduc orice, tot ce vedeţi voi pe stradă că merge, eu am carnet să conduc. Ne schimbă ăştia mereu de pe un număr pe altul, să nu ne plictisim, ne ţin cursuri să ne perfecţionăm, calitate."
Marius Daniel Popescu scriitor

"Când am ajuns în Elveţia nu ştiam să zic decât «Bonjour»."
Marius Daniel Popescu scriitor

La început a fost a treia staţie pe stânga

Când l-am întâlnit era iunie,  dar lumea era alta. Era 2008, dacă vă mai amintiţi că a existat anul 2008, nici nu ştiam cuvântul „criză", aveam bani şi cheltuiam.

Încă tânăr, cu zece kilograme mai puţin şi visele intacte, eram reporter la Campionatul European de Fotbal, scriam cronici de meci şi mă amăgeam că pot să aduc puţină literatură dinspre tribune înspre paginile unui cotidian central, astăzi oficios, deci mort.

15 iunie 2008, deci. Dimineaţa. Am luat trenul de la Zürich la Lausanne şi l-am aşteptat pe şoferul-scriitor în staţie, de la gara din Lausanne, a treia pe stânga, la Biserica Saint-François. A venit, bineînţeles, la timp. Conducea un troleibuz care avea numărul 7. A terminat programul la 14.02, am mers apoi la o expoziţie de pictură a unei românce, la Vevey, unde poetul Mihai Eminescu are o statuie - un bust înălţat peste cărţi. Pe statuie scrie „ultimul romantic", dar nu e adevărat, căci uite că Popescu e ultimul romantic: a luat flori, trandafiri - cum să mergem la marele nostru poet fără trandafiri? Şi cum să vă spun? Şoferul-scriitor vorbeşte o poezie cu rimă albă, are harul: face din tot ce trăieşte literatură.

Am băut vin până târziu. Caruselul cunoscuţilor lui Marius nu se oprea: artişti, nebuni, săraci, dame; cred că am văzut şi un pitic venit din America, dar nu sunt sigur. Toată lumea îl iubea pe Popescu, şi cum să nu îl iubeşti pe Popescu? Am plecat din Lausanne cu ultimul tren, purtând în geantă cartea scriitorului, în original, în franceză, cu autograf. Nu m-am mai întors niciodată în gara aceea.

Şi iată-ne după mai multe anotimpuri, la Bucureşti.

E iarnă acum. Marius bea iar vin şi vorbeşte iar poezie. Îmi povesteşte ce şi cum o să facă. Foloseşte tot perfectul simplu. Pe vremuri, în studenţie, ca să scape de Securitate, se dădu nebun, şi - mă, tu înţelegi? - chiar stătu internat cu nebunii! Purtam încă un carnet de notiţe. Am recuperat câteva rânduri din iarna aceea: „Popescu o să sfârşească mare, inegalabil; cândva, tot ce se va şti despre mine este că am  fost prieten cu acest scriitor - este, poate, suficient". Am continuat să ne revedem, de câte ori el vine în ţară, nu prea des, corespondăm prin scurte mesaje, cum se face acum.

Într-o altă iarnă, în zori, mi-a scris că a început să ningă la Lausanne, cum nu mai ninsese înainte. Era la serviciu, avea cursă. Scriitorul se îndrăgostea de zăpada perfectă şi nu îl mai lăsa pe şofer să îşi facă datoria. Vreau să cred că mai târziu în ziua aceea s-a îmbătat în versuri albe.

Totul pe ultima carte: „Culorile rândunicii"

Al doilea roman al lui Marius Daniel Popescu, „Culorile rândunicii", a apărut în ianuarie 2012, la Paris, la José Corti. Cartea continuă volumul „Simfonia Lupului". Dacă în „Simfonie" axul central era moartea tatălui personajului principal, în „Culorile rândunicii" este vorba de moartea mamei aceluiaşi personaj principal (Popescu însuşi, cine altul? - totuşi, niciodată numit astfel). Personajul principal, stabilit în Elveţia, se întoarce în România să-şi înmormânteze mama.

„Culorile rândunicii" a luat deja mai multe premii, dintre care cel mai important este „Prix de l'Inaperçu 2012". „Culorile rândunicii" va apărea în română la Iaşi, la Editura Junimea, în traducerea Simonei Modreanu.

Poezie, gratis: Groapa de nisip şi leagăne

Marius Daniel Popescu rămâne, totuşi, poet. A publicat patru cărţi de poezie în România şi alte două în Elveţia („4×4. poemes tout-terrains" şi „Arrets deplaces" - cu care a câştigat Premiul Rilke). Ultimul volum care i-a apărut în ţară, înainte de „Simfonia Lupului", a fost lansat acum treisprezece ani, la Satu Mare.

„Groapa de nisip şi leagăne" se numea. E o carte pe care o tipărise la o editură Magister din Braşov. Noaptea dinaintea lansării a fost grea. S-a culcat la şase dimineaţa şi n-a dormit decât o oră. Era destul de obosit, ceva-ceva consumase el. A doua zi, şi-a recitat poezia „Groapa de nisip şi leagăne" pe scenă, în faţa a două sute de oameni. Recita, plângea şi împărţea cărţile gratis. Şi două sute de oameni plângeau odată cu el. Dacă vreţi să ştiţi, precum şi dacă nu vreţi să ştiţi, „Groapa de nisip şi leagăne" este un poem despre morţii de la Revoluţie.

Scenarist şi actor în „Black Sea Coast"

Filmul, regizat de către românul Radu Zero, şi el emigrant, regizor apreciat pentru abordările sale mereu curajoase, este un documentar-ficţiune, turnat în 2009-2010 în România şi Elveţia. Filmul spune istoria unei femei care, în urma unui misterios apel telefonic, părăseşte tot ce-i este familiar pentru un tărâm complet nou: România. Aici e în căutarea unui bărbat care ar aştepta-o pe malul Mării Negre. Călătoria este desigur iniţiatică, iar în lumea în care ajung fantasmele şi realitatea se întrepătrund. Marius Daniel Popescu joacă un rol secundar (un autor influent care scrie o carte enigmatică despre circumstanţele naufragiului unui vas numit „Evanghelia"; personajul principal din carte este şi personajul principal în film).

„Lupul" este şi coscenarist al filmului. „Black Sea Coast" este unic fiindcă, spre deosebire de filmul clasic, este o creaţie vie în care sunetele se reinterpretează live de către muzicieni, la fiecare nouă proiecţie.