EXCLUSIV WEB Interviu cu Mircea Mihăieș. Nimic despre bețiile lui Faulkner, totul despre literatura lui

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Scriitorul Mircea Mihăieș vorbește, într-un interviu acordat exclusiv pentru www.adevarul.ro, despre noua sa carte, apărută la Editura Polirom: „Ce rămâne. William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha“.

adevarul.ro: Domnule Mircea Mihăieș, care este cea mai puternică motivație, care v-a împins să scrieți această carte?

Mircea Mihăieș: Inițial, voiam să scriu o carte al cărei titlu de lucru era „William Faulkner, romancier și bețiv". N-am fost înzestrat cu harul băutului, așa că pentru mine această divină ocupație s-a aflat mereu sub pecetea tainei. Priveam fascinat, încă din copilărie, oamenii adăstând cu orele prin restaurante, pe terase, în grădini de vară și îngurgitând cantități incomensurabile de lichide de diverse culori - de la galben-portocaliul incert al berii, la maroniul dubios al unor amestecuri de rom și coniac, la transparența păstoasă a vodcii, la indescriptibilul „șpriț"-urilor date pe gât cu fals-solemnă responsabilitate. Vedeam în acele ocupații și în acei oameni îndeletniciri și ființe privilegiate.

Neavând în imediata apropiere pe nimeni din această categorie (nici tatăl meu, nici unchii mei nu erau băutori), nu intuiam și reversul medaliei - frustrările, tensiunile, scandalurile și violența care însoțeau adeseori îndelungatele libații.

Aveam, prin urmare, o percepție idealizantă, un fel de dyonisionism naiv și sentimental, în privința băuturii. Când am citit, în timpul facultății, prima biografie a lui William Faulkner și am aflat despre nenumăratele lui beții, am tresărit încântat: iată un personaj fascinant nu doar prin felul în care scrie, ci și prin felul de a trăi! Cred că atunci a apărut ideea unei cărți în care să urmăresc relația dintre alcool și creație, așa cum mi se părea că ar funcționa la Faulkner.

Din păcate, acea carte n-a putut fi scrisă, deoarece nu există decât puține secvențe în care alcoolul și beția figurează ca element coagulant/destructurant în cărțile lui Faulkner. Or, biografismul pur, atunci când nu ai acces direct la surse inedite (corespondență, manuscrise, mărturii) nu înseamnă decât reproducerea unor lucruri deja știute.

Cum apucasem să recitesc (și, în câteva cazuri, să citesc pentru prima oară) totalitatea cărților lui Faulkner, corespondența și analizele critice, mi-am dat seama că această lectură nu e complet inutilă. Ea s-a dovedit o fertilă cale de acces spre zone poate mai puțin spectaculoase, în aparență, dar și mai profunde. Și anume, zona meditațiilor despre rolul și influența scriitorului clasic, despre ceea ce păstrăm din tradiție și cum ne modelează ea chiar atunci când o negăm, în fine, despre ce rămâne din capacitatea de seducție și din influența unui mare scriitor după ce el nu mai există.

Nu m-aș fi gândit la această carte dacă n-ar fi existat ispitirile Denisei Comănescu și ale lui Silviu Lupescu de a scrie prefețe la traducerile în românește ale cărților lui Faulkner, mai întâi la editura Univres, apoi la Polirom. În faza redactării finale, m-am gândit adeseori dacă ei știu că m-am înhămat la această întreprindere (în jur de șase sute de pagini standard) ca la un pandant la efortul lor de a-l menține în circulație pe acest Ulise ale cărui corăbii păreau să fie scufundate de asaltul necruțător al timpului...

Cum s-a născut și cum a crescut pasiunea dvs. pentru literatura lui William Faulkner?

Pasiunea (da, cuvântul e potrivit) s-a născut treptat. Am avut în mână, pentru prima oară, o carte a lui Faulkner, pe la 14-15 ani. Era Zgomotul și furia, în traducerea lui M. Ivănescu. Am început s-o citesc, însă, am constatat cu stupoare, nu înțelegeam mare lucru. Mai bine zis, nu înțelegeam nimic. Nu pricepeam sensul mișcării cuvintelor, nu reușeam să trec dincolo de imaginea literelor, semnificația acelor propoziții și fraze îmi scăpa cu desăvârșire.

Am reluat lectura câțiva ani mai târziu, după ce apucasem să citesc și unele interpretări critice. Atunci, ghidat de cititori mai pricepuți decât mine, am văzut dintr-o dată cum pagina prinde culoare, mișcare, și cum întreaga carte se învăluie într-o aură fabuloasă de energie și frumusețe.

Au urmat și celelalte cărți care-mi erau accesibile în română, iar apoi am trecut la lectura în original. Unele mi-au plăcut enorm, altele mai puțin, dar în fiecare din ele simți „gheara leului", acea marcă de neșters a talentului uriaș.

Ce a rămas decantat în viața dumneavoastră, după lectură și relectură, din ținutul Yoknapatawpha?

A rămas o stare și a rămas o tânjire. Știu că undeva, în necunoscut, în depărtare, se află o țară care e și a mea, o țară din cuvinte, emoții și lumină. Deși nu mi-ar fi fost greu, am refuzat să călătoresc în acea zonă a Statelor Unite, în Sudul fabulos din apropirea fluviului Mississippi, care se întinde până la Memphis, iar uneori își trimite solii până-n Alabama. Mi-am spus că e mai bine ca o experiență care m-a format în bună măsură, intelectual și moral, să rămână pur virtuală. Nu de teama că voi fi dezamăgit, ci de spaima că s-ar putea ca, așa ca în adolescență, să nu înțeleg nimic din ceea ce văd.

Ce ați descoperit mai putin știut, despre Faulkner, dincolo de informațiile seci din enciclopedii și ați pus, apoi, în această carte?

Am descoperit, atât în cărți, cât și în corespondență, mărturii și conferințe, un personaj uluitor, viu până în cea mai intimă fibră a ființei sale. Un om cu păcate, cu cedări, cu slăbiciuni și compromisuri aproape de nesuportat, dar electrocutat de trăznetul divin atunci când scrie. E experiența prea-plinului și a prea golului, care m-au ajutat să dau consistență materială cuvintelor lui Nietzsche, uman, prea uman și să le înțeleg.

Sunteți un fel de avocat literar al lui Faulkner. Dacă ați susține o pledoarie scurtă, cum i-ati câștiga loc lui Faulkner pe noptieră, în contextul lecturilor de astăzi?

Nicio pledoarie nu poate rămâne pur teoretică. Ea trebuie să fie o asumare personală, din care să nu lipsească efortul de înțelegere. Un fel de proces în care să simți direct, insuportabil, dureros, vorba unui semi-clasic, „sângele, sudoarea și lacrimile".

Cred că acum, după atâtea lecturi și relecturi, aș fi capabil să recomand măcar ordinea în care ar trebui citite cărțile lui Faulkner. Dacă aș avea iarăși 14 ani, aș citi mai întâi trilogia clanului Snopes (Cătunul, Orașul, Conacul), fie și pentru uluitorul personaj Eula Varner, o Madame Bovary fără bovarisme și o Anna Karenina în care dorințele s-au sublimat în lungi tăceri sufocate de-o forță sexuală trans-umană, zeiască, de-a cărei existență pare că nici măcar nu-și dă seama.

Aș continua cu Sanctuar, un fel de roman „hard-boiled" cu subtile deschideri metafizice, aș parcurge Lumină de august, m-aș delecta cu aventurile, adeseori nebunești, ale familiei Sartoris (Stindarde în țărână), aș deveni nostalgic urmărindu-i pe cei trei șnapani care fură automobilul familiei Priest, în Hoțomanii, și abia după toate acestea m-aș scufunda în tragediile compacte, misterioase și neiertătoare, ale protagoniștilor din Zgomotul și furia și Pe patul de moarte. Iar la sfârșit de tot m-aș lăsa absorbit de vâltoarea inumană a lui Absalom, Absalom!, așa cum unul din eroii cărții, Quentin Compson, se lasă înghițit de apele râului Charles, din Cambridge, Massachusetts.

Fragment din cartea „Ce rămâne. William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha“

„Într-adevăr, se impune întrebarea, ce rămâne din „suferinţa şi sudoarea spiritului uman", stâlpii în care stă înfiptă, ca într-o Himalaya a ficţiunii, opera lui William Faulkner? Rămân, fireşte, cărţile, dar şi cărţile despre cărţi. Rămâne o filozofie de viaţă. Dar în ce măsură îi mai sunt utile toate acestea omului postmodern? De ce ar trudi - suferind - cititorul, excavând sensuri şi căutând explicaţii în tomuri dificil de parcurs, scrise într-o manieră parcă dinadins neprietenoasă, mai degrabă poetic-obscure decât menite să desfete, când postmodernitatea l-a învăţat cu lenea în gândire? Faulkner a fost un autor celebru, dar nu şi foarte popular. A fost respectat pentru că establishment-ul îl declarase un geniu, dar cititorii n-au depăşit niciodată numărul de câteva mii pentru fiecare nouă carte. Nu se poate vorbi de o mai mare prăpastie între valoare şi succes decât în cazul lui. Spre paguba valorii şi spre ruşinea succesului."

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite