Dacă regizorii Cristi Puiu şi Radu Nica sunt pe punctul de a se stabili în străinătate, scriitorul Mircea Cărtărescu şi cineastul Radu Muntean se revoltă în faţa haosului românesc, dar rămân pe baricade. La rândul lor, majoritatea artiştilor plastici afirmă că e mai profitabil să lucreze în România şi doar să expună în străinătate, pentru că materialele sunt mai ieftine aici.
A te stabili sau nu în străinătate?, aceasta este întrebarea. Ce ne reţine, totuşi, în România şi de ce vrem sau nu să alegem „calea pribegiei", în speranţa unei vieţi mai aproape de normalitate? La întrebările iniţiate de „Adevărul literar& artistic", singurele răspunsuri care acceptă cât de cât ideea plecării sunt ale regizorilor Cristi Puiu şi Radu-Alexandru Nica, în timp ce scriitorii Mircea Cărtărescu, Cecilia Ştefănescu, Vasile Ernu şi Florin Lăzărescu, alături de cineastul Radu Muntean, deşi dezamăgiţi de tot ceea ce se întâmplă în jur, nu sunt atât de convinşi că a emigra este neapărat şi o soluţie viabilă.
Pe Aceeaşi Temă
Cărtărescu: „La 55 de ani, ar fi prea complicat"
Scriitorul Mircea Cărtărescu, unul dintre cei mai apreciaţi şi traduşi scriitori români în străinătate, nu vede nimic dramatic în hotărârea de a te stabili în altă ţară, fie ea şi pe alt continent. „E ca şi când te-ai muta din Bucureşti la Cluj sau la Iaşi. Lumea e foarte mică. Noua Zeelandă e la o aruncătură de băţ de noi şi, din câte am auzit, se trăieşte foarte bine acolo. Numai că decizia asta se ia la 25 de ani sau la 35. După aceea e tot mai greu, ca toate lucrurile din viaţă", mărturiseşte scriitorul.
„La 55 de ani, câţi am eu, ar fi prea complicat. Câştigurile n-ar compensa pierderile. Prefer să rămân în România, măcar am aici un fel de sentiment de legitimitate, măcar numele meu spune ceva unor concetăţeni ai mei", subliniază Mircea Cărtărescu. Scriitorul spune că, dacă ar fi să plece, adică dacă ar avea certitudinea că ar putea trăi decent în Viena, în Roma sau la San Francisco, n-ar avea nicio problemă psihologică. „Am trăit ani întregi în alte climate culturale fără să mă simt mai «dezrădacinat», «alienat» etc. decât mă simt de obicei în Bucureşti", conchide Cărtărescu.
Scriitoarea Cecilia Ştefănescu, în vârstă de 36 de ani, cunoscută pentru cartea „Legături bolnăvicioase", ecranizată de Tudor Giurgiu în 2006, povesteşte că nici prin cap nu i-a trecut să plece vreodată, deşi sora ei a luat această decizie în 1991. „Locul meu era în România, ţara era scena pe care urma să mă desfăşor. Ţara avea nevoie de mine şi eu, de ea", punctează Cecilia Ştefănescu. Amărăciunea acestei alegeri nu a pregetat însă să apară: „Am crezut mai apoi, când aerul devenise din ce în ce mai greu de respirat, că, scriind în camera mea separată, după vorbele Virginiei Woolf, o să scap de tot ce nu-mi plăcea şi mă agresa în afara spaţiului meu sigur. Dar acest spaţiu sigur s-a micşorat văzând cu ochii. Azi, mă gândesc că ţara mea e limba mea, şi că, scriind în această limbă, pot fi oriunde, şi sunt tot în ţara mea".
Cunoscut pentru volumul „Născut în URSS", pe Vasile Ernu nu-l deranjează atât mizeria, sărăcia şi haosul din ţară, cât „dispariţia sensului, dispariţia unui orizont de sens care să ne dea o direcţie, un rost în viaţă". „Astăzi am pierdut orice speranţă, iar lipsa de speranţă şi credinţă omoară «mai total» decât Gulagul. Asta mă face tot mai des să mă gândesc la plecare. Problema mare pentru un scriitor şi un intelectual este că dacă pleacă pierde, iar mie nu-mi place să pierd. De aceea nu voi pleca pentru că am de dus o luptă", subliniază scriitorul.
Plecarea, un bovarism
Florin Lăzărescu, care a fost unul dintre câştigătorii Marelui Premiu de Literatură Est-Europeană, la Frankfurt, în 2006, pentru romanul „Trimisul nostru special", spune că nu i-a trecut niciodată prin cap să părăsească România. „Mi se pare cumva şi nefiresc să mă justific pentru asta. Dacă în cazul oamenilor obişnuiţi pot înţelege de ce pleacă afară - să câştige mai mult decât au şansa în ţara lor -, în cazul artiştilor, ideea de a părăsi definitiv ţara îmi pare mai degrabă un bovarism. Nu cred că, odată plecat într-o societate cu un nivel de trai mai ridicat, te transformi automat într-un mai bun artist."
Puiu: „Uneori îmi doresc să plec definitiv"
Regizorul Cristi Puiu, în vârstă de 44 de ani, care a obţinut, în 2005, pentru „Moartea domnului Lăzărescu" premiul secţiunii „Un certain regard" la Cannes şi a avut anul acesta premiera filmului „Aurora", a primit o invitaţie de a preda regie de film, timp de un an, la Haute École d'Arts din Geneva. De altfel, aici, la fosta École Superieur des Artes Visuel, regizorul a studiat între 1992 şi 1996. „Ar însemna să plec pentru un an, dar începi cu un an şi termini prin a rămâne acolo. De multe ori se poate întâmpla ca lucrurile s-o ia în direcţia asta. Vreau să predau acolo, mă simt onorat de propunere, simt că aparţin acestei şcoli şi sunt respectat acolo. Însă şi la Bucureşti sunt respectat. Nu sunt sigur că vreau să plec din ţară. Sunt perioade când îmi doresc să plec definitiv din România şi perioade când îmi doresc foarte mult să pot să trec peste toate neajunsurile de aici şi să fac film în continuare în limba română", povesteşte Puiu, care ia în calcul şi varianta navetei Bucureşti-Geneva.
De asemenea regizor al noului val, Radu Muntean, apreciat pentru „Hârtia va fi albastră (2006), „Boogie (2008) sau „Marţi după Crăciun (2010), spune că îi înţelege perfect pe cei care aleg să se mute în altă ţară: „Probabil că, dacă aş mai avea 20 de ani şi aş fi mai puţin sentimental, aş prefera să trăiesc şi eu într-un loc mai civilizat, în care femeile nu sunt pipăite pe stradă, oamenii se conduc în general după reguli, iar cultura şi educaţia nu sunt doar nişte mofturi. În plus, tot în ultimii ani am început să-i înţeleg şi pe cei care pleacă din ţară, medici sau ingineri, şi preferă să fie spălători de maşini sau îngrijitori de bătrâni în Occident pentru simplul avantaj al unei calităţi mai bune a vieţii".
Muntean subliniază totuşi că nu ar pleca din ţară definitiv din două motive: „Mai întâi, unul pueril-sentimental, anume că nu vreau să stau departe de locurile în care m-am născut şi am copilărit. Al doilea motiv e unul pragmatic şi, de fapt, e singurul care mă ţine în ţară cu adevărat: sunt convins că mi-ar fi mult mai greu să-mi câştig existenţa afară decât aici".
Dacă ar pleca, regizorul e convins că ar trebui să consume multă energie pentru a convinge oamenii să aibă încredere în ceea ce face: „Aici nu mai e nevoie, am muncit mult să câştig încrederea oamenilor cu şi pentru care lucrez, dar e un bun câştigat şi-mi permit luxul să mă bucur de el".
„Nu voi sărbători 40 de ani în România"
Regizorul de teatru Radu-Alexandru Nica (32 de ani), cunoscut pentru spectacolele „Nora" sau „Breaking the Waves" de la Sibiu, se gândeşte din ce în ce mai des să plece din ţară, deşi la sfârşitul studiilor în Germania, în 2003, a refuzat să rămână acolo, crezând că locul său e în România.
„Da, aş pleca fără prea mari ezitări, când se va ivi o ocazie onorabilă de a trăi altundeva. Mă văd foarte bine trăind pe oricare dintre continentele lumii. Poate mai puţin în Antarctica, deşi... why not?", se întreabă artistul. Radu apreciază că va părăsi ţara peste câţiva ani: „Nu cred că voi sărbători 40 de ani în România. Aştept relaxat însă, nu vreau să precipit lucrurile. Nevoia de a reseta sistemul, de a elimina viruşii româneşti din mine, e din ce în ce mai acută. Şi mai e ceva: nu-mi place să părăsesc barca, până când nu sunt absolut convins că nu mai există nicio scăpare". (Au contribuit Dana G. Ionescu şi Ana-Maria Onisei)
"Nevoia de a reseta sistemul, de a elimina viruşii româneşti din mine, e din ce în ce mai acută."
Radu-Alexandru Nica
regizor
* click pe imagine pentru reincarcare daca nu intelegi scrisul.
Trimite Anuleaza