Despre dreptul la nemurire

Artistul plastic Henry Mavrodin se auto-exclude de pe propunerea de listă canonică făcută de pictorul Marin Gherasim. „Dreptul la nemurire se onorează după ce timpul nostru expiră", afirmă, tăios, nonconformistul plastician, autoexilat timp de 20 de ani în Italia.

Într-un articol dedicat expoziţiei anuale a „Ziarului neconvenţional", publicat recent de „Adevărul literar şi artistic", era citat pe larg - sub titlul „Nerecunoştinţa la români" - un fragment dintr-un text al artistului plastic Marin Gherasim, contribuţie a acestuia la „ziarul" care însoţea expoziţia. În esenţă, renumitul plastician punea o problemă valabilă şi etern spinoasă: cea a canonizării generaţiilor de artişti postbelici şi, pe de altă parte, a spaţiilor muzeale necesare expunerii lucrărilor semnificative ale acestora. Într-adevăr, colecţia Muzeului Naţional de Artă al României (MNAR) se opreşte la lucrările din ultima parte a vieţii ale unor artişti afirmaţi, însă, în era interbelică, iar Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC), înfiinţat post-Revoluţie în clădirea Casei Poporului, se ocupă, în principal, de artiştii contemporani, aflaţi în plină „efervescenţă" creatoare.

„Lista lui Gherasim"

„60 de ani de artă românească nu-şi găsesc locul nicăieri ca şi cum nu ar fi existat, ca şi cum nu s-ar fi produs opere, multe dintre ele remarcabile. Unde îi putem vedea, unde îi pot vedea străinii pe marii noştri artişti contemporani, pentru a le şterge acestora (străinilor) falsa impresie că în România postbelică a fost un «pustiu cultural»?, opina, îndreptăţit, Marin Gherasim. Urmau câteva liste - pe generaţii - de artişti remarcabili, numiţi „nesistematic". Pictorul cerea, astfel, crearea unui Muzeu de artă modernă şi contemporană românească, care să „tezaurizeze" opera acestor artişti aflaţi, am putea spune, pe „Lista lui Gherasim". „O expunere sistematică a acestora, dar şi a multor altora, ar fi un act de dreptate", îşi încheia textul Gherasim.

Muzeele - „locuri de veci"

Pe lista „generaţiei care acum a atins vârsta de 70 de ani" se afla şi reputatul artist plastic Henry Mavrodin. Renumitul artist a scris un text în replică celui intitulat „Nerecunoştinţa la români", în care refuză elegant prezenţa pe o listă unde nu a solicitat să fie inclus. Henry Mavrodin este cunoscut, de altfel, pentru refuzul constant al onorurilor, „cununilor de lauri" şi al „flamurilor", de la orice instituţie ar parveni acestea. „Nu este vorba de modestie, este vorba de orgoliu", spune, cu fermitate, artistul. În plus, Mavrodin atacă actualele structuri muzeale, care nu sunt altceva decât „locuri de veci ale directorilor numiţi cândva, în tinereţe". „În alte părţi, directorii de muzee dau concurs, din patru în patru ani, nu sunt numiţi pe viaţă", explică artistul.

Problematica celor două texte rămâne, însă, una deosebit de actuală şi de provocatoare. Într-adevăr, zeci de artişti postbelici sunt lipsiţi de un spaţiu de expunere adecvat, iubitorului de artă fiindu-i imposibilă cunoaşterea corectă a unor opere de prima mână. Textul lui Henry Mavrodin „aruncă mănuşa" comentatorilor lumii artistice contemporane: cine efectuează canonizarea artei moderne şi contemporane şi cum se poate ieşi din „îmbâcseala" şi „inerţia" sistemului cultural românesc, la nivel de instituţii? Cu alte cuvinte, cum se poate evita „încremenirea în proiect"?

Dinozaurii vechi şi noi

La p. 11 a „Adevărului literar şi artistic" din 11 august a.c., a apărut o notă îngrijită de domnul Doinel Tronaru, cu titlul „Nerecunoştinţa la români", în opinia pictorului Marin Gherasim. Motivaţia acestor rânduri e legată de lista celor care autorul notei susţine că ar trebui răsplătiţi cu recunoştinţă...

Cum nu o salvez de la înec, patria nu îmi datorează recunoştinţă, cu atât mai puţin cu cât sunt integrat într-o categorie privilegiată, căreia adesea îi este ocrotită până şi lipsa de caracter.

Dreptul la nemurire, ar avea şi acesta o serie de reguli şi, oricum, se onorează după ce timpul nostru expiră. Mai cred că, pe lista nemuritorilor, de pe care autorul s-a exclus din modestie, mai sunt artişti care nu au această miză; pentru cei cărora totuşi notorietatea cu recunoştinţă le este proiect de viaţă, frustrările trebuie să fie mari, e trist, nociv creaţiei şi în acelaşi timp inutil; selecţia se va face de către următori. Autorul notei, însă, are dreptate, deşi nu se pronunţă, în privinţa realităţii, de altfel originale, în care se înscrie spaţiul expoziţional oficial; muzeele sunt locuri de veci ale directorilor numiţi cândva, în tinereţe. Astfel, un gest elegant care ar onora cultura noastră ar fi alegerea unei sâmbete din an, pentru depunerea coroanelor de flori în faţa acestor cimitire. Pot fi şi din plastic, gestul contează.

Referitor la străinii amintiţi de pictorul Marin Gherasim - străini care sunt privaţi de cultura imaginii ultimului veac de curând terminat, prin golul ce se află -, până ar ajunge să constate lipsa acestuia, sunt întâmpinaţi cu dispreţul caracteristic pentru trecut, ce continuă să ignore patrimoniul real, înaintea celui prezumtiv.

Mă prevalez de înţelepciunea vârstei şi îi asigur pe cei ce totuşi vor să rămână de pe acum, că unora dintre aceştia li se va găsi până la urmă un spaţiu, nu ştiu însă dacă şi cu recunoştinţă.

Tot străinii au găsit, nu demult, prin adâncul Haţegului, o specie de dinozauri, ba chiar şi câteva ouă, care au început să stârnească un real interes chiar şi românilor.
Dinozaurilor mai tineri li se deschid speranţe, deşi societatea noastră are permanentă grijă ca excesul de cultură să nu sufoce spaţiul pentru stadioane. (Henry Mavrodin)

Un român în Italia

Născut la Bucureşti, la 31 iulie 1937, Henry Mavrodin a absolvit în 1963 Academia de Artă, la clasa pictorului Corneliu Baba - maestru căruia îi păstrează şi în prezent un cult devotat. În 1970 a emigrat în Italia, unde a lucrat şi a expus cu asiduitate, de-abia după 1990 revenind, frecvent, în România. La Bucureşti a expus o singură dată, la Muzeul Naţional de Artă, în 1998. A fost profesor şi, vreme de cinci ani, decan al Facultăţii de Istoria şi Teoria Artei a Universităţii de Artă din Bucureşti, funcţie din care a demisionat în anul 2000. La editura Paideia i-au apărut volumele „Glaocoon sau prestigiul artistului în cetatea ideală" (1999) - teza sa de doctorat - şi „Gemenele vitrege" (1998) - eseuri şi publicistică.