Copoi cu doua slujbe

Blasfemie, neblasfemie, dar tot voi spune ca alergaretii "Copoi de la Hollywood" isi aleg numere protectoare, in viata, asemenea misticilor. Ce-i drept, nu ajung pana la binecuvantatul 3, se opresc la

Blasfemie, neblasfemie, dar tot voi spune ca alergaretii "Copoi de la Hollywood" isi aleg numere protectoare, in viata, asemenea misticilor. Ce-i drept, nu ajung pana la binecuvantatul 3, se opresc la 2. Odata ce au pus insa, mana pe el, nu se mai despart. Doi politisti merg mana in mana, la bine si la rau, atunci cand isi vad de "jobul" principal pentru ca, altfel, amandoi au cate doua slujbe, cumul mai putin obisnuit, in lumea lor. Si in materie de medicamente, cel mai in varsta se arata credincios dualitatii. Este abonat la Ging seng si la Viagra. Problemele se complica atunci cand nu stie de unde sa-l ia pe primul, iar fara el nu-si aminteste unde a pus "pastila albastra". Culmea este ca are curajul sa-si marturiseasca dependenta, chiar cand actiunea se indreapta catre zona patului. Si mai vrednic de admiratie ni se infatiseaza interpretul Harrison Ford, sexagenarul proaspat casatorit (in viata "de toate zilele") cu Calista Flockhart, cel care are nonsalanta sa nu-i pese de sifonarea imaginii sale. Ba chiar o mototoleste cu buna stiinta, facandu-ne discret, cu ochiul, ca si cum ar vrea sa ne incredinteze: politistii hollywodieni nu sunt doar barbati infloritori, plesnind de sanatate, gata oricand sa se ia la intrecere cu un campion de curse. Actorul gafaie cand alearga, iar daca are un mic respiro, atunci profita pentru a-si rezolva treburile celei de-a doua munci, cea de agent imobiliar. Accepta sa fie pus la punct de junele sau coleg (Josh Hartnett) pentru ca, oricum, nici acestuia nu-i sta gandul numai la corvoada politieneasca. Visul sau este sa devina actor si nu unul oarecare, ci un urmas al lui Marlon Brando. Asa se face ca, din cuibul raufacatorilor - cantitati mai degraba neglijabile - nimerim in plina repetitie cu "Un tramvai numit dorinta", piesa lui Tennessee Williams care cheama, automat, in memorie, filmul din 1951 (Elia Kazan) cu un Brando naucitor pentru cateva generatii de actori. Micul copoi isi rupe tricoul, pentru a-l aduce cat mai aproape de faimoasa imagine stiuta din cinemateci, a starului de acum jumatate de secol, un soi de zeitate pagana, ratacita printre domnisoarele nevrozate ale lui Williams. Baiatul tipa din rarunchi, "Steella", precum Brando in film si nimeni nu regreta, cred, aceste "intermezzo"-uri care, in fapt, dau sarea si piperul filmului semnat de Ron Shelton. Tactica cineastului se confunda cu aceasta deturnare a atentiei. Pe rapperii cei rai ai mai mult chef sa-i asculti, decat sa-i hartuiesti. Operatiunea este acceptata ca un joc, intr-o comedie despre care nu ne lasa inima sa zicem ca nu are pretentii atata vreme cat am fost agatati de firul unei sanatoase pretentii: aceea de a rade si de tine insuti.