Ceausescu si prietenii

Printre expozanti: Zamfir Dumitrescu, Sabin Balasa, Dan Hatmanu

Inconfundabilul "Alo, Alo" al lui Nicolae Ceausescu, prin care incerca sa se impuna celor prezenti pe 22 decembrie in Piata devenita azi a Revolutiei, se aude in liftul exterior lipit "obraznic" pe una dintre fatadele Casei Poporului. Esti intr-un lift de secol 21 si te simti liber. Daca privesti insa in spatele geamului securizat si vezi imaginea dezolanta de afara, sentimentul de libertate, cel putin interioara, incepe sa se subrezeasca. In fata - un teren viran, despre care se spunea ca va apartine MNAC si va fi transformat in consecinta, dar pe care se pare ca se va inalta Catedrala Neamului. Putin mai departe, doua mostre de arhitectura comunista: pe partea stanga, constructii de la inceputul epocii de aur, pe partea dreapta constructii din perioada de apogeu a acesteia. Iesind din farama de libertate si transparenta adusa de lift, pasesti intr-unul dintre simbolurile megalomaniei epocii comuniste, Casa Poporului. Parchetul stralucitor, spoturile, decuparea spatiului in scopuri functionale iti dau din nou un sentiment de confort. In spatiul modern din cladirea cu structura cocosata de nebunia unei idei strambe, poleita cu aur si ingropata in marmura, a intrat, pana pe 22 mai, realismul socialist. Cu aer nevinovat, cu "infaptuiri marete", Nicolae si Elena Ceausescu troneaza peste orase infloritoare, peste fabrici noi, peste multimi fericite, privesc ingaduitor ursi si cerbi proaspat impuscati, ciocnesc cupe de sampanie cu Stefan cel Mare, inviat si aparand umil la o fereastra, exact intr-un 26 ianuarie. Toate aceste scene au fost pictate de nume cunoscute ale artei romanesti, tablourile fiind reunite in expozitia cu titlul: "Muzeul de pictura- Realism socialist". Dan Hatmanu este cel care l-a adus in dar pe Stefan cel Mare de ziua tovarasului prea iubit; Zamfir Dumitrescu a preferat scenele de familie, in care cuplul prezidential era inconjurat de copii, si portretele unui barbat intre barbati; Sabin Balasa a folosit galbenul si albastrul pentru a o intruchipa pe Elena Ceausescu, cea careia nu i se puteau asorta decat niste flori suave; Ion Bitzan l-a vazut pe Ceausescu stapan peste multimi stranse sa-l proslaveasca pe presedinte. Stiluri inconfundabile, pensulari recognoscibile, culori calde - toate au fost folosite din plin pentru a preamari dictatura. Important este insa ca miercuri seara, la vernisaj, publicul radea. Aceste urme ale unei perioade incorsetate de prea mult realism socialist par astazi, din fericire, caricaturi. Ecourile pe care le mai au in cei veniti sa vada sunt greu de definit. Amintirile se accentueaza cand patrunzi in coridoarele foarte inguste, de aproape 1 metru, care despart structura de rezistenta a Casei Poporului de rigipsul MNAC. Sunt tapetate cu tablouri, iar in tunelele astfel create se macina ani de socialism. Incet, la foc mic, ca sa nu uitam prea repede. Cand iesi, te asteapta din nou spatiul MNAC care iti aminteste ca esti in 2005. Apoi din nou liftul exterior, din nou peisajul dezastruos si apoi, in sfarsit, afara. Intr-o lume in care realismul socialist supravietuieste in jurul nostru, prin arhitectura hidoasa, prin tablourile care, chiar daca nu sunt in permanenta expuse, zac undeva prin depozite si, mai ales, prin cei care au facut posibila acea perioada. Unii dintre ei, ocolind elegant acest amanunt si simtindu-se foarte bine in functii importante, cum ar fi actualul presedinte al Uniunii Artistilor Plastici, Zamfir Dumitrescu. Sentimentul ca acum ne putem privi urmele acelei epoci cu detasare si ironie nu dau nici un fel de circumstante atenuante celor pentru care pictarea lui Ceausescu era unul dintre sporturile favorite, pe care, cu dezinvoltura, l-au trecut, dupa Revolutie, la sporturi necesare.