Adevarul.ro

„Polirom“ publică volumul „Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură“, de Andrei Oişteanu. Noua carte a eseistului va apărea în librării în luna mai şi va fi lansată la Târgul de carte de la Bucureşti, la 12 iunie 2010.

„Morfinomania lui Odobescu este uşor de documentat din scrisorile sale şi din modul în care s-a sinucis. A încercat o dată printr-un opiaceu (laudanum) şi, nereuşind, s-a sinucis peste câteva zile cu o supradoză de morfină".

„Se pare că medicul psihiatru Alexandru Şuţu l-ar fi tratat pe Eminescu cu opiacee". „Pe când se afla la Lisabona ca ataşat de presă, Mircea Eliade s-a întremat dintr-o depresie profundă cu remedii psihotrope, passiflorină şi pervitin (o meta-amfetamină extrem de puternică)", a declarat Andrei Oişteanu pentru „Adevărul". Astfel de informaţii constituie însă doar pojghiţa noii sale cărţi, „Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură".

Autorul subliniază că este vorba de o carte de ştiinţă, de istorie a culturii, care nu se referă exclusiv la obiceiurile narcofile ale scriitorilor, ci şi la savanţii care au lucrat cu astfel de substanţe şi la scriitorii ale căror personaje se droghează. Începe cu Herodot şi trece apoi la o examinare riguroasă a plantelor psihotrope din folclor, urmată de analize dedicate unor savanţi şi oameni de cultură: de la Cantemir la Culianu, de la Macedonski la neurologul Gh. Marinescu, de la Milescu-Spătaru la Odobescu, de la Tristan Tzara la Andrei Codrescu, de la Cioran la Ionesco, de la Mateiu Caragiale la Mircea Cărtărescu.

Culise cu dificultăţi

„În general, scriitorii, nu numai cei români, nu sunt dispuşi să vorbească deschis despre acest lucru. Este vorba de năravuri secrete sau, cel puţin, discrete. Acest lucru face şi mai dificilă o documentare", explică Oişteanu geneza cărţii.

Potrivit eseistului, cel mai simplu a fost cazul lui Ion Barbu, la el existând multiple documente revelatoare. „La Emil Botta, cu toate că mitologia din jurul său indica episoade de morfinomanie, a fost dificil de probat", povesteşte Oişteanu.

„Până la urmă, am descoperit mărturiile în corespondenţa din anii '60 dintre Cioran (Paris) şi Arşavir Acterian (Bucureşti). Ei vorbeau de experienţele «à la Quincey» ale lui Botta, făcând referire la romanul „Confesiunile unui opioman englez" de Thomas de Quincey.

Securistul care intercepta corespondenţa a avut probleme de descifrare a acestei trimiteri, îmi inchipui", se amuză eseistul. Cât despre cazul lui Mihai Eminescu, acesta excelează în privinţa ambiguităţii. În perioada 1883 - 1889, poetul a luat remedii psihotrope pres­crise de medicul psihiatru Alexandru Şuţu.

„Dacă luăm lucrările de tratare a alienărilor mintale semnate de acest psihiatru, se vede că folosea în tratament opiacee, inclusiv morfină", menţionează Oişteanu. El nu uită să sublinieze că tema narcoticelor în cultura română a fost tabu şi este un teren de cercetare al nisipurilor mişcătoare, căci lipsesc studii şi articole pe acest subiect.

Cazul Eliade

Istoricului religiilor i se acordă cinci capitole în carte. „Din adolescenţă, Mircea Eliade a scris câteva articole în care arăta un  interes deosebit despre cum narcoticele afectează creativitatea. Apoi pleacă trei ani în India (1929 - 1931) şi are experienţe narcotice în China Town (Calcutta), utilizând opium.

Andrei Oişteanu

A locuit într-un ashram din Himalaya, unde a practicat intoxicarea cu canabis şi cu alte plante psihotrope pentru concentrare şi meditaţie yoga. Ca ataşat de presă la Ambasada României din Lisabona s-a întremat dintr-o depresie psihică profundă cu remedii psihotrope, passiflorină şi pervitin (o meta-amfetamină extrem de puternică).

La începutul anilor '40, pervitinul era cumva la liber, apoi le-a procurat de pe piaţa neagră. Apoi, la Chicago, de la mijlocul anilor '60, observă că i se umplu amfiteatrele, iar cărţile se vând în tiraje din ce în ce mai mari. Succesul istoriei religiilor şi al orientalismului, în general, şi al lui Eliade, personal, s-a datorat în bună măsură suprapunerii cu fenomenul hippy din SUA", conchide Oişteanu.

"Odobescu a încercat să se sinucidă odată printr-un opiaceu (laudanum)."
Andrei Oişteanu
eseist

Ion Barbu şi Tudor Vianu: experienţe narcotice

„La începutul anilor '20, unul dintre prietenii cu care poetul Ion Barbu îşi administra cocaină a fost Tudor Vianu, aflat şi el la studii doctorale în Germania. «De la Berlin - îi scria Barbu lui Vianu - am să-ţi aduc Cocà. Să vedem Nürembergul prin [cocaină]!» Sau, tot într-o scrisoare către Vianu din 1922, Barbu plănuia o «şedinţă» de cocaină la Berlin, împreună cu prietenul lor Simon Bayer. La 10 octombrie 1922, Barbu îi scria lui Vianu: «Am trăit [la Berlin] vreo patru zile, după formula noastră: vizitând muzee şi luând Cocà.»

Probabil că iniţial Vianu şi‑a administrat cocaină din curiozitate, la îndemnul lui Ion Barbu. Cred că a făcut-o rar şi cumva à contre coeur, pentru că nu era în stilul lui, sobru şi echilibrat. Pe de altă parte, îi era teamă că, devenind dependent, îşi va compromite studiile doctorale. Prietenul său Ion Barbu era un exemplu la îndemână al unui astfel de eşec.

Tudor Vianu a făcut mai multe încercări de a-l smulge pe poet din mrejele toxicomaniei. Barbu s-a plâns de acest lucru într-o scrisoare trimisă în România prietenului lor comun Simon Bayer, în aprilie 1923. Cu puţin timp înainte, Barbu se mutase de la Götingen la Tübingen în încercarea de a-şi relansa doctoratul şi de a locui mai aproape de Vianu. Confesiunea epistolară adresată lui Bayer este codificată, astfel că, scoasă din contextul narcofiliei, ea este practic de neînţeles.

Ion Barbu şi Tudor Vianu 

Formulele-cod ar fi următoarele: «şedinţe ciudate, detracate şi romantice» (după Vianu), «şedinţe importante şi instructive» (după Barbu), «somn» (narcoza) vs «stare normală», «dependenţă», «viţiu», «lucruri foarte serioase», «sensaţii puternice şi atrăgătoare», predicile ţinute de Vianu («Tudor mă sermonează»), «primejdiile unui astfel de joc» etc. Doar descifrând corect aceste formule mesajul poate fi înţeles în adevărata-i tensiune polemică, trecând de la nevinovate aventuri erotice la insolubile tragedii narcotice.

«Între timp - îi scrie Ion Barbu lui Simon Bayer la 16 aprilie 1923 -, victorioase partide de şah cu Tudor [Vianu], escapade la Stuttgart şi München, oarecare Dame şi ceva literatură. Tudor îmi administrează periodic din Dehmel, Maria Rilke, Morgenstern, George şi alţi tipi. Mă disting printr-o simpatică retivitate [=îndărătnicie].

Tudor îmi opune una la fel, când vreau să-l încurc în aventuri galante, ori să-l câştig pentru o serie de şedinţe ciudate, detracate şi romantice (spune el), importante şi instructive (afirm eu). Nu insist. Sunt lucruri despre care poţi glumi în stare normală. Sub dependenţa lor, nu o vei mai face. Am agonisit unele certitudini. Ştiu empiric ce e somnul, condiţia noastră organică mi se pare moartea. Nu râde, nu sunt lucruri deşarte. Sunt foarte serioase. E o provincie de fapte, de sensaţii puternice şi atrăgătoare ca toate absolutele. Tudor mă sermonează zilnic asupra primejdiilor unui astfel de joc. Nu poate fi vorba de un viţiu.

Sensualitatea se exclude. Un interes intelectual; vremelnic prin asta». Pentru Ion Barbu lucrurile au mers din rău în mai rău. Devenind dependent de cocaină şi eter, el s-a întors în 1924 în România şi s-a internat timp de 6 luni «la Mărcuţa» pentru dezintoxicare."

Fragment din „Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură", de Andrei Oişteanu

"Am trăit (la Berlin) vreo patru zile, după formula noastră: vizitând muzee şi luând Cocà."
Ion Barbu
scriitor