"Am fost pe El Camino, drumul pe care pelerinii il aseamana cu traseul vietii omului"

Teatru si religie: doua dimensiuni ale aceleiasi experiente care a antrenat in aceasta vara un grup de actori romani si francezi in ceea ce avea sa devina cea mai mare aventura a vietii lor.

Teatru si religie: doua dimensiuni ale aceleiasi experiente care a antrenat in aceasta vara un grup de actori romani si francezi in ceea ce avea sa devina cea mai mare aventura a vietii lor. "Inarmati" cu texte din Evanghelie si cu echipament specific, actorii au pornit pe drumul strabatut de sute de ani de pelerini, avand ca destinatie Santiago de Compostela, unul dintre orasele importante ale crestinismului. Printre ei s-a aflat Marian Ralea, actorul a carui complexitate se simte sub aerul usor debusolat pe care il afiseaza uneori. Cariera lui artistica, rezultat al norocului, dupa cum spune, a atins anul acesta un apogeu: a jucat rolul lui Iov din Experimentul Iov, in regia lui Mihai Maniutiu la Sibiu, apoi un rol in spectacolul aceluiasi Mihai Maniutiu avand ca pretext Cantarea Cantarilor, urmate de "Memoria celor care au trecut", bazat pe texte din Evanghelie. Iar vara si-a inceput-o in turneu la Ierusalim, orasul sfant. Evenimente care pot schimba viata unui om. - Cum v-au facut sa spuneti "da" realizatorii proiectului "Memoria celor care au trecut", avand in vedere ce presupunea acesta - kilometri de mers pe jos, texte spuse in limbi straine, franceza si spaniola, participare la toate "compartimentele" montarii - dificultati pe care actorul roman nu e obisnuit sa le intampine? - S-a intamplat sa spun da fiindca ne-am intalnit intr-un grup, cu regizoarea Anca Berlogea, care gandise proiectul. Era in prejma Craciunului, anul trecut, si ea ne-a povestit ce vrea sa faca si ne-a intrebat cum ni s-ar parea, iar eu am zis da, mai ales pentru ca nu e frumos sa refuzi pe cineva tocmai de Craciun. Nu stiam prea bine despre ce e vorba, ce implica aceasta montare cu totul speciala. Am spus apoi "da" unor proiecte semnate de Mihai Maniutiu avand la baza alte doua texte biblice: Cartea lui Iov si Cantarea Cantarilor, iar vara aceasta mi-am inceput-o cu un turneu la Ierusalim si am continuat-o cu pelerinajul pana la Santiago de Compostela. A fost un an cu totul special pentru mine, daca mi-ar fi spus cineva ca mi se vor intampla atatea lucruri bune in el probabil ca n-as fi crezut. N-am crezut nici ca ma voi putea exprima pe scena in alta limba decat romana, a fost prima data anul acesta cand mi-am spus textul in franceza si spaniola dupa ce l-am invatat si eu si colegii mei in numai cateva zile. Se pot spune foarte multe despre acest pelerinaj, despre deschiderea pe care a marcat-o el pentru noi, toti cei care am participat la el, despre intalnirea cu sine si cu ceilalti pe care a provocat-o, si despre stelele care ne-au asteptat in orasul Santiago de Compostela as putea povesti la nesfarsit. - Care a fost cel mai greu moment si care a fost cel mai frumos din acest parcurs? - Cel mai greu moment a fost intoarcerea, am avut o premonitie ca va fi asa. Dupa ce ai petrecut doua luni de zile cu niste oameni, alcatuind o familie la modul cel mai propriu, ti-e foarte greu cand esti brusc despartit de ei. Pe urma noi ne-am obisnuit acolo sa jucam in fiecare seara, iar acum teatrele sunt inchise, nu se intampla nimic, nu ne solicita nimeni. E un gol care vine dupa 26 de spectacole, o stagiune intreaga aproape. Eram atat de ocupati acolo cu spectacolul de fiecare seara, cu intalnirile, cu problemele - fiindca au fost si de-astea -, incat acum ne lipseste ceva esential. A fost greu pentru ca am venit inapoi cu masinile, treceam prin locurile pe care le parcursesem cu piciorul si curgeau amintirile stranse pe acel drum numit de spanioli El Camino, fiindca se considera ca el este o reprezentare a vietii. Atunci cand il strabati se spune ca iti reconsideri propria existenta, iti refaci in minte traseul. El se finalizeaza la catedrala din Santiago, unde noi am avut cinstea sa fim dusi de un cardinal pe acoperis, de unde se vede tot orasul. Acolo se afla si un crematoriu din piatra unde se spune ca adevaratii pelerini de pe vremuri isi ardeau hainele, o data ajunsi la capatul drumului, si primeau un vestmant pe care il purtau apoi cand erau inmormantati. Fac o marturisire: pe acest drum nu m-am gandit nici o clipa la ce voi face dupa sau la ce urmeaza sa mi se intample in continuare, ci numai la ceea ce mi se intampla. Eram prinsi cu totii intr-un prezent continuu, ale carui personaje erau numai ceilalti pelerini cu care ne intalneam, salutandu-ne intre noi si urandu-ne drum bun. Aveam senzatia ca nu e cald, desi am prins calduri ingrozitoare, aveam senzatia ca soarele oricum ne vrea binele, cat de puternic ar fi. De peste 1000 de ani, de cand se face acest pelerinaj, oamenii obisnuiesc sa lase in drumul lor semne pe unde au trecut si sunt momente in care crucile pe care le vezi la marginea drumului, improvizate de ei din frunze, crengi, tot felul de resturi, ti se pare ca-ti ghideaza cumva drumul. Sunt peste 10 km in care pe marginea drumului gasesti astfel de cruci care par insufletite. La fel ca oamenii din piatra pe care i-am gasit la un moment dat intr-un defileu, construiti si ei de pelerini.(Textul integral in Adevarul literar si artistic)