CRONICA TV

Povesti de-o seara Mare foame de povesti. Televiziunile cauta prin toate colturile realitatii, incepand cu scara blocului, scociorasc, trag de par ceea ce gasesc, mai fac din tantar armasar. Povestea

Povesti de-o seara
Mare foame de povesti. Televiziunile cauta prin toate colturile realitatii, incepand cu scara blocului, scociorasc, trag de par ceea ce gasesc, mai fac din tantar armasar. Povestea sa iasa. Irina Pacuraru se apropie altfel de ele. Ea le vrea "fara sfarsit". Vede viata ca pe o mare producatoare de intertextualitate, ca sa zic asa, de istorii ce asteapta sa-si ia locul una alteia. Intr-un fel, cu emisiunea ei, "Poveste fara sfarsit" (Romania 1) nu suntem departe de ideea care, de la Kurosawa la Nae Caranfil, lasa intamplarea pe seama imaginatiei diferitilor naratori, fiecare cu unghiul lui de vedere, cu fantezia lui. Autoarea, mereu in cautare de formule noi, isi invita oaspetii sa brodeze o continuare sau o intorsatura a unui destin, pornind de la un caz, sa-si inchipuie "cum si ce s-ar fi intamplat daca...". Bunul nostru D.I. Suchianu i-ar fi spus, cred, "povestea bis". Adica cea din capul nostru. Propunerea este indrazneata si seducatoare, in sine. Nu insa si lipsita de riscuri. Exista si povesti indaratnice, care nu se lasa scormonite. Viata insasi le-a scris impecabil. Nu suporta interventia imaginatiei noastre ulterioare. Am vazut, zilele trecute, un reportaj despre cazul unei minunate fetite adoptate de o familie de americani, un copil orfan de mama, cu un handicap (acum aproape de nebagat in seama), care a avut de infruntat unele greutati pana a deveni, pentru totdeauna, fiica celor de peste Ocean. Irina Pacuraru i-a invitat pe ziarista Cristina Bazavan si pe actorul George Mihaita sa fantazeze posibile scenarii ale celor traite de eroina, dupa plecarea din tara. Oarecum dezamagita de nespectaculozitatea presupunerilor celor doi naratori ad-hoc, a tras concluzia ca tot ceea ce au nascocit ei "seamana ridicol de mult cu desfasurarea reala". La ce ar fi trebuit sa ne asteptam? Ca oaspetii sa o ia razna, sa inventeze scenarii de melodrama indiana? Existenta acelei fete care si-a trait adolescenta undeva, departe, este, pur si simplu, una fara mari surprize. Nu toate povestile accepta sa fie descusute si autoarea ar trebui sa fie prima care sa le simta pulsul. Nu cu mult timp in urma, am vazut si auzit emotionanta istorie a unei doamne din Statele Unite, indragostita de calatorii, de Romania, de oamenii intalniti. A fost la noi, va reveni. Posibilele ei itinerarii au capatat un contur incitant si datorita celor invitati, o povestitoare de profesie, scriitoarea Silvia Kerim, si un actor-poet, Mircea Albulescu. Naratorii acelei seri isi dadeau replicile asemenea unor talentati tenismeni chemati sa joace pe un teren bine pregatit. Ne desparteam de vizitatoarea noastra cu convingerea ca ceea ce o asteapta in viitor nu poate fi decat inca o frumoasa aventura omeneasca.