COMENTARIU

Sabia lui Stefan, armura si foitele de aur Citind comunicatul trimis de Teatrul National tuturor redactiilor de la noi despre spectacolul Apus de soare de Barbu Stefanescu Delavrancea, aflat in

Sabia lui Stefan, armura si foitele de aur
Citind comunicatul trimis de Teatrul National tuturor redactiilor de la noi despre spectacolul Apus de soare de Barbu Stefanescu Delavrancea, aflat in repetitii, ai senzatia ca sus-numita productie nici nu mai trebuie sa iasa la public, dat fiind ca ea este deja un succes. Initiativa acestui soi de "informatie" apartine unei conduceri care are, asta nu se poate contesta, iscusinta de a vinde pana si "produse" care nu exista inca. Citind comunicatul, in care la mare pret este numerologia - 50 de actori, 100 de figuranti, 350 de costume - regizorul spectacolului trebuie ca s-a gandit sa plece acasa. Daca nu s-a gandit inca, o sa i se para in curand singurul gest demn de a fi facut, din moment ce nu ideea lui despre cum ar trebui sa arate o montare cu Apus de soare in anul de gratie 2004 conteaza aici - in caz ca ea exista -, ci mai degraba materialele din care vor fi croite costumele, pietrele pretioase de pe coroane, foitele de aur ce vor fi aplicate pe acestea, precum si... sabia pe care o va purta interpretul principal, plus armurile boierilor. Acest tip de promovare are deja o traditie la Teatrul National din Bucuresti, instaurata o data cu noua conducere a acestei scene, care manifesta un interes imens pentru aparenta si superficiu, punandu-se astfel in acord cu vremurile pe care le traim, dar nu si in serviciul valorilor pe care ar trebui sa le apere. Cui foloseste sa declari un spectacol "evenimentul teatral al anului" inainte ca el sa existe, fara sa ai o minima rezerva sau un dubiu cat de mic? Asa s-a intamplat si cu Take, Ianke si Cadir, si cu O scrisoare pierduta, iar bomboanele de ciocolata cu numele celor trei personaje sau fotografiile de la "prima repetitie a unui spectacol istoric", trimise presei, n-au avut cum sa creasca valoarea acestora. Actorii mai salveaza cate ceva, dar atmosfera de muzeu, instalata in majoritatea productiilor de pe scenele TNB, asaza acest teatru in alte timpuri. E simptomatic faptul ca pentru spectacolele realmente valoroase, destul de putine de altfel, nu se face reclama in mod special, considerandu-se probabil ca afisele pe care sunt trecute numele unui Dan Puric sau Felix Alexa sunt suficiente pentru a asigura afluenta de public, ceea ce se si intampla. Dar daca nu se lauda acest teatru cu reusitele, atunci sa fie presimtirea esecului motorul ce genereaza aceste deplasate intiative publicitare?