COMENTARIU

Reciclandu-l pe Everac Cate nopti nu se va fi chinuit directorul Nationalului bucurestean, Dinu Sararu, inainte de a lua decizia cruciala de a deschide stagiunea cu o piesa semnata de Paul Everac!

Reciclandu-l pe Everac
Cate nopti nu se va fi chinuit directorul Nationalului bucurestean, Dinu Sararu, inainte de a lua decizia cruciala de a deschide stagiunea cu o piesa semnata de Paul Everac! Cat va fi fost de ros de nostalgia vremurilor in care majoritatea oamenilor statea la coada pentru alimente, iar privilegiatii regimului, indiferent din ce domeniu proveneau ei, puteau privi linistiti pe fereastra cum se inghesuie semenii lor sa prinda o bucatica de branza sau o punga de tacamuri de pui! Satisfactie pe care trebuie ca a incercat-o si directorul de atunci al Teatrului Mic, cel ce traieste azi din amintirile acelor vremi, in care sa pui in scena un text cu cateva aluzii cetoase la regimul comunist parea un act de curaj. Sa zicem ca era, desi discutia e lunga. In schimb, sa reciclezi astazi, la 15 ani de la schimbarea respectivului regim, o piesa scrisa atunci, si sa-i mai faci si reclama spunand ca a fost interzisa, nu poate fi decat un act de inconstienta. Sau o dovada ca nu mai intelegi nimic din ce se intampla in jur, ca esti complet depasit de vremuri si ca singura directie in care mai poti privi este inapoi. Din acest motiv, o conferinta de presa la Teatrul National din Bucuresti este intotdeauna un spectacol, iar cea de miercuri, in care se anunta mareata decizie de a-i darui "ultimului dramaturg clasic in viata" prilejul de a se face singur de ras (fiindca nici un regizor nu a acceptat montarea piesei, fapt ce nu a oprit conducerea TNB din drumul sau spre ridicol) nu a facut nici ea exceptie. Desi o avea alaturi pe actrita Florina Cercel, care va juca in curand un rol important in cariera sa, cel al Lucreziei Borgia, desi era prezent acolo si un regizor spaniol (pe care nimeni nu l-a prezentat!) ce va monta musicalul Chicago, precum si regizorul Grigore Gonta, semnatarul unui spectacol cu vedeta Maia Morgenstern in primul sau rol dupa cel din controversatul film Patimile lui Hristos, in regia lui Mel Gibson, directorul Dinu Sararu a vorbit mai mult despre... contestatarii sai. Categorie in care intra toti cei ce nu gandesc la fel ca el. A consumat timpul ce ar fi trebuit sa fie dedicat artistilor adevarati - cati mai sunt la National - promitand ca va face "o antologie a detractorilor sai", punandu-i la colt pe ziaristii care au indraznit sa critice actiunile sale si spectacolele carora le-a dat girul. La final, acelasi director s-a mirat ca nimeni nu-i pune nici o intrebare, asa cum se va mira, desigur, cand va citi din nou articole critice. Culmea e ca mirarea dlui. Sararu s-ar putea sa fie sincera, ca si deruta pe care o traieste vazand ca felul sau de a gandi si de a actiona in calitate de director de teatru, "gustul" sau pentru un anume tip de teatru nu mai sunt in acord cu lumea de azi, pe care de buna seama, o desconsidera, comparand-o cu cea trecuta, dupa care tanjeste inca. Mai grav e ca "modelul Sararu" e inca viu in cultura romana si produce malformatii grave, continuand sa impiedice o necesara improspatare a sistemului. Face rau, paradoxal, chiar si atunci cand se straduieste sa faca un anume fel de bine, asa cum era inteles el altadata. Dealtfel, daca n-ar face acest rau, care se rasfrange mai ales asupra celor tineri, obligati sa-l insoteasca in aceste calatorii in timp, pervertiti de un tip de gandire anacronic, eu una n-as fi avut decat intelegere umana pentru respectivul "model cultural", un adevarat subiect de roman. Si poate ca nici n-as fi scris acest articol, ce va imbogati sus-zisa antologie.