COMENTARIU - Dupa razboi (prea) multi viteji se-arata

Anul teatral s-a incheiat cu o veste neasteptata, buna pentru multi, ceva mai trista pentru altii: demisia directorului TNB, Dinu Sararu. Un gest de recunoastere (inca unul!) a faptului ca in spatele

Anul teatral s-a incheiat cu o veste neasteptata, buna pentru multi, ceva mai trista pentru altii: demisia directorului TNB, Dinu Sararu. Un gest de recunoastere (inca unul!) a faptului ca in spatele acestui directorat s-a aflat tot timpul o prea stransa colaborare cu ministrul Culturii, Razvan Theodorescu. Fiindca atat unul, cat si celalalt au trait prea mult si prea bine intr-o anume epoca, pentru a mai putea invata acum ca, in lumea de azi, proiectele teatrale nu se construiesc - cu tot cu aprobare de buget - in gradina casei de la tara, dupa o masa imbelsugata, pe principiul "o mana spala pe alta". Dar nu despre cele doua personaje merita scris acum: am facut-o pana mi s-a urat timp de patru ani, fara sa-i misc nici cu un centimetru. Nimic nu i-ar fi putut misca in afara de aceasta schimbare de regim, care a pus capat, de data asta definitiv (macar pentru ca varsta nu le mai permite resurectii miraculoase) carierismului unor asemenea personaje, care ies acum din peisajul culturii romane cu arme si bagaje. Altfel spus, cu aceasta superioritate vulgara fata de tot ce misca, data de putere, aceasta privire de sus a vatafului cand are - fie si pentru scurta vreme - biciul in mana. Problema, din acest moment, nu mai sunt cei doi, ci toti cei care, aflati in jurul lor, au facut posibila revenirea lor impotriva firii. Toti functionarii, mai mici si mai mari, din MCC, care au suportat sa fie ingenuncheati de incompetenti si mediocri, plasati acolo de un iresponsabil, pe criterii de gasca, fara sa atraga atentia in mod public asupra abuzului. Toti acei actori - din nou, mai mici sau mai mari -, care au inghitit atata timp ifosele unuia care traia din amintiri, fara nici o aderenta la lumea de azi. Care au acceptat tratamentul dictatorial la care au fost supusi, precum si tirania gustului personal instaurata de un atlet al cultului personalitatii si al amestecului culturii cu politica, fara sa vada cat rau le face o asemenea "strategie". Nu numai ca nimeni nu indraznea sa critice deciziile directorului, dar unii se inghesuiau sa-i aduca osanale, asigurandu-se ca va afla de ele, conform unui sistem binecunoscut. Faptul ca Dinu Sararu si-a comercializat simtul teatral - pe care, incontestabil, l-a avut candva - contra castigului net obtinut in urma acceptarii in teatru a domniei mediocritatii patentate il priveste personal. Dar ca scara lui personala de valori, inversata in functie de interese absconse, o scara de valori in care a avut abilitatea de a insera, din cand in cand, si oameni de real talent, a fost validata tacit, fara diferentierile de rigoare, de aproape toti angajatii Nationalului bucurestean, ba si de catre o parte din criticii romani activi in acest moment, asta e o problema care ar trebui sa ne priveasca si sa ne ingrijoreze pe noi toti. Din cauza acestei lasitati, a rictusului de incuviintare, a plecarii discrete a capului, a aprobarii oricarei enormitati, in speranta propriului beneficiu, din cauza faptului ca oameni cu un mare capital de imagine publica - actori binecunoscuti, candva modele pentru o intreaga societate - nu au curajul minim de a asculta vocea propriei constiinte, ei bine, din cauza lor a fost posibil ce s-a intamplat la National. Mai mult decat atat, din cauza lor, o reeditare a dezastrului ar putea fi din nou posibila. De-asta cred ca fac mai mult rau toti acesti "viteji" care scot capul (prin intermediul ziarelor si al televiziunii) la sfarsitul razboiului, desi n-au fost in stare sa o faca atunci cand simptomele bolii erau vizibile. Ca si cei ce-l apara pe fostul director, aparandu-se pe ei insisi si teama lor de schimbare. Ei vor fi primii care vor sari intr-o noua barca, indiferent in ce ape va naviga ea si de cine va fi condusa.