Dâmboviţa, apă dulce sau otravă?!
0Bucureştenii zilelor noastre, deprinşi cu uşurinţa satisfacerii nevoilor indispensabile traiului, îşi pot cu greu închipui că în urmă cu doar o sută şi ceva de ani obţinerea apei potabile era o importantă problemă edilitară şi existenţială.
Sacagii îşi umpleau recipientele direct din Dâmboviţa şi colindau apoi uliţele şi fundăturile urbei, cerând bani serioşi pentru apa impură şi nesănătoasă pe care o comercializau. Puţurile din curţile oamenilor reprezentau o sursă alternativă de alimentare, iar familiile boiereşti se foloseau de cişmele şi de fântâni faimoase, cum era cea a mitropolitului Filaret...
De la întemeierea oraşului, şi vreme îndelungată după aceea, principala sursă de aprovizionare cu apă a gospodăriilor o reprezenta „dulcea” Dâmboviţă. Preţuită în folclorul urban, savoarea apei curgătoare prin Bucureşti a fost transpusă şi în versuri de austriacul Enrich Winterhalder, în volumul de poezii Flori de scaieţi culese pe malul Dâmboviţei.
Click aici pentru mai multe foto
„Dâmboviţa, undă dulce,/Undă cu cerescul dar,/Cine te-a gustat vreodată/Va să plece în zadar/ Dâmboviţa, apă dulce,/Cine o bea, nu se mai duce!”, fredonau bucureştenii pe vremuri în acordurile muzicii lui Jean Wachmann. Referitor la această aserţiune rimată, George Costescu considera „cântarea” respectivă ca apreciind „numai mulţumirea şi voia bună cu care bucureştenii, ca toţi românii – totdeauna bucuroşi de oaspeţi –, primeau ori adunau pe străini, ori pe-ai lor”, făcându-i „pe toţi cei care trăiseră un timp aici să dorească a se stabili definitiv în oraşul bucuriei”, aşa după cum comentează şi Constantin C. Giurescu pe aceeaşi temă.
Se încarcă comentariile...
