Bordel Paradiso

Pentru unii cineasti, nostalgia ramane ceea ce a fost. Pentru Patrice Leconte - in mod sigur. I-ar fi placut, cred, sa prinda, macar la un colt, epoca realismlui poetic, sa lucreze alaturi de Carne,

Pentru unii cineasti, nostalgia ramane ceea ce a fost. Pentru Patrice Leconte - in mod sigur. I-ar fi placut, cred, sa prinda, macar la un colt, epoca realismlui poetic, sa lucreze alaturi de Carne, Prevert. Apartine, insa, altei generatii si tot ceea ce i-a ramas este ca, dupa ce a cutreierat prin comedie, prin istorie, sa viseze cinematograful adorat de multi, dispretuit de altii, asa cum ne-a lasat sa intelegem si primirea ultimului sau film, "Strada placerilor" de catre conationalii sai. Nimeni nu este profet la el acasa. Un personaj liric evocat de Esenin isi "iubea tara si pamantul, cum iubeste crasma un betiv". Leconte se gandeste la acel cinema precum o prostituata la o mare poveste de dragoste. "Rue des plaisirs" este un basm cu tarfe si cu zmei, inlocuirea cuvantului cuvenit, "zane", neavand nimic blasfematoriu. Nu pacatuim daca vedem in "Strada placerilor" un "Bordel Paradiso", cu gandul la "Cinema Paradiso" al lui Giuseppe Tornatore. Acolo, un copil a crescut printre bobine, in cabina proiectionistului. Aici, micul Louis a deschis ochii printre prostituate. L-au vegheat la nastere asemenea unor zane, cum spuneam, iar trei dintre ele ii vor spune, mai tarziu, povestea. "Mai tarziu", adica in anii de dupa razboi, cand meseria lor nu mai era ceea ce fusese "altadata". "Uite ce am ajuns, niste felinare", spune una dintre ele, asteptand clientii. Pentru a-si omori timpul, intr-o seara ploioasa, isi amintesc cea mai frumoasa istorie traita de ele, cea al carei erou a fost uratelul Louis, nascut sa fie cavaler in slujba unei femei ce se va arata odata si odata. Din clipa in care in bordel va aparea Marion (superba Laetitia Casta), pustiul si-a vazut visul cu ochii. Ii va fi scutier, confident , ba chiar ii va scoate in cale si un "print fermecator", chit ca acesta are un trecut cam dubios. Filmul isi croieste, acum, o carare ce aminteste de "Jules et Jim", numai ca unul dintre barbati, eroul nostru (Patrick Timsit), se va sacrifica senin, va fi ingerul pazitor al iubirii altora. Va fi alaturi de ei la bine si la rau, mai ales la rau. In plina rafuiala, ca intr-o pelicula cu gangsteri, autorul converteste tonul cu o tandra ironie: pentru a strange banii ceruti de raufacatori, toate pensionarele vor trebui sa trudeasca, dar noi nu vedem decat rezultatul muncii, umplerea cutiei. Filmul lui Patrice Leconte si, nu mai putin, al scenaristului Serge Frydaman, al operatorului Edoardo Serra, cel care a pus in miscare un intreg dispozitiv de iluminare, nu a fost facut, insa, pentru a legana propriile noastre vise intarziate. Frumusetea dejunului pe iarba, cu o eventuala trimitere la Manet, este inselatoare. Acolo va fi locul tragediei. Acolo se va frange cantecul de pe placa vechiului patefon. Pana acolo ne-a dus istoria spusa de cele trei prostituate, intr-o seara umeda. Le si vedem, de altfel, indepartandu-se adapostite de umbrele. Ploaia nu a incetat, amintirea s-a terminat, iar felul cum si-au luat ramas bun de la "clientii" ascultatori - privitori, pare a ne spune ca acel cinematograf in care ne-am intors, pret de o poveste, a murit de mult.