Björnson, Nobel pentru patriotism

Autorul versurilor imnului naţional al Norvegiei a devenit laureatul prestigiosului premiu. Potrivit juriului, distincţia acordată lui Björnson însemna o „recunoaştere a marii, nobilei şi variatei activităţi literare.”

Björnstjerne Martinus Björnson, contemporanul lui Henrik Ibsen – cel pe care preţioasa distincţie l-a ocolit –, a fost supranumit Victor Hugo al Norvegiei. S-a născut pe 8 decembrie 1832, în localitatea Kvikna din ţinutul Osterdalen, la aproximativ o sută de kilometri în sudul Trondheimului.

Scriitor de la 11 ani

Tatăl său era pastor luteran de ţară, iar mama era fiica lui Richard Nordraak, compozitor, în 1864, al muzicii imnului naţional norvegian pe versurile din 1856 ale lui Björnson. La 17 ani, Björnson a plecat la Oslo, pregătindu-se asiduu pentru
cursurile universitare pe care avea să le înceapă. Cum scrisul era încă de la vârsta de 11 ani pasiunea sa, Björnson s-a înscris, în1852, la Universitatea din Oslo, năzuind să urmeze jurnalismul.

A studiat Dreptul la Cristiania, iar în anul 1857 a fost director al teatrului din Bergen. În 1859 a condus ziarul „Aftenbladet” din Cristiania şi în perioada 1865 - 1868 a fost director al Teatrului Naţional din Cristiania, timp în care a editat revista „Norsk Folksblat”, în 1866.

Membru al comitetului Premiului Nobel

A fost poet, prozator, dramaturg, ziarist şi om politic, a avut aşadar o activitate scriitoricească intensă care a cântărit decisiv la obţinerea Nobelului. Dar înainte de aceasta, Björnson fusese el însuşi membru al comitetului Premiului Nobel. Cum până în 1914, vreme de patru secole, Norvegia fusese provincie daneză, Björnson transformă condeiul său în armă şi devine un luptător înverşunat pentru emanciparea teatrului norvegian de sub tutela daneză.

Apărător al valorilor tradiţionale, scriitorul s-a aflat întotdeauna de partea celor simpli, preferând sofisticării, calitatea umană, iar tehnicii literare, mesajul autorial. „Există două feluri de cărţi, obişnuia el să spună: cele care sporesc în om dragostea de viaţă şi dorinţa de a făptui binele şi cele care nu fac acest lucru; primele sunt bune, celelalte sunt rele, oricât de splendide şi geniale ar fi în detaliile lor”.

Între 1860 şi 1863, Björn­son a călătorit mult prin Europa, iar în 1865, a fondat teatrul Cristiania, unde a pus în scenă comedia populară „Tinerii căsătoriţi” şi o dramă istorică despre Maria Stuart. În 1870, a publicat un volum de poezii. Între anii 1864 şi 1874, a abandonat scrisul şi a intrat în viaţa politică. Însă următorii doi ani şi i-a petrecut în străinătate, unde a regăsit pacea scrisului.
Björnstjerne Björnson s-a stins din viaţă în data de 26 aprilie 1910, la Paris, la reşedinţa sa de iarnă, şi a lăsat în urmă o operă complexă, profundă şi răscolitoare.

Mesajul textelor sale – poezie, proză, dramaturgie – transcende „formatul” discursului, care se ordonează de la sine, în funcţie de subiectul tratat, de cele mai multe ori plin de sensibilitate. Trupul scriitorului, înmormântat la Paris, a fost transportat şi reînhumat în ţara natală.

„Stindardul norvegiei“

Georg Brandes scria, în 1897, că atunci când se rosteşte numele lui Björnson, „parcă s-ar desfăşura stindardul Norvegiei”. „Prin calităţile şi lipsurile lui, cu geniul şi cu slăbiciunile sale, el e tot atât de complet norvegian pe cât de complet francez este Voltaire.

În personalitatea sa, Björnson rezumă întregul popor. Niciun alt contemporan nu reprezintă atât de desăvârşit dragostea acestui popor faţă de patrie şi libertate, conştiinţa de sine, sinceritatea şi energia sa tânără”, aprecia criticul literar danez Georg Brandes (1842-1927).

Fascinat de tipologia omului de rând


În 1858 a publicat nuvela „Arne”, iar în 1860, o altă nuvelă, „En glad Gut” („Flăcăul vesel”), acestea fiind doar câteva – cele mai vestite – din cărţile de inspiraţie rurală, cu care şi-a surprins contemporanii – conaţionali şi internaţionali. Dar debutul în proză s-a produs cu nuvela „Synnøve Solbakken”, care surprinde scene din viaţa ţăranilor. 

Temele le-a ilustrat şi în dramaturgie. Două titluri celebre aparţinând acestui gen sunt „Regele Sverre” (1861) sau trilogia dramatică „Sigurd cel Rău” (1862).

Există două feluri de cărţi: cele care sporesc în om dragostea de viaţă şi dorinţa de a făptui binele şi cele care nu fac acest lucru; primele sunt bune, celelalte sunt rele, oricât de splendide şi geniale ar fi în detaliile lor.

Björnstjerne Martinus Björnson,
scriitor

„Se îmbolnăvi aşa cum alţii obosesc...“

„Şi după duminica aceea, când se apropie momentul în care fata avea să-şi înceapă pregătirea pentru confirmare şi când, în virtutea funcţiei sale, pastorul ar fi putut izbuti s-o atragă în mod tacit spre credinţa lui, după cum, până atunci, o menţinuse maică-sa în credinţa ei, încordarea crescu până la paroxism.

 Şi din duminica aceea, când din înaltul amvonului fură citite numele fetelor ce aveau să fie confirmate, mama se îmbolnăvi; se îmbolnăvi aşa cum alţii obosesc. Spuse zâmbind că nu mai poate să umble, apoi câteva zile mai târziu că nu mai poate să şadă pe scaun. Voia ca fiică-sa să fie tot timpul lângă ea, deşi nu mai putea să-i vorbească, dar cel puţin s-o vadă.

Fata ştia ce-i plăcea mai mult maică-sii: îi citea din cartea vieţii şi-i cânta psalmii copilăriei ei, psalmii noi, plini de căldură ai comunităţii religioase căreia îi aparţinea. Pastorul nu pricepu multă vreme ce se pregătea, dar când, în cele din urmă, îşi dădu seama, se pierdu cu firea. Nu mai avea decât o singură dorinţă: s-o mai audă vorbindu-i o dată, s-o audă spunând numai câteva cuvinte.

Dar ea nu mai avea putere să vorbească. Pastorul stătea la picioarele patului, o privea şi o ruga. Şi ea continua să-i zâmbească până el căzu în genunchi, luă mâna fiicei şi o puse în mâna mamei de parc-ar fi vrut să spună : -  Ia-o, păstreaz-o! A ta să fie în vecii vecilor!

Atunci mama zâmbi cum nu mai zâmbise niciodată până atunci şi muri cu acest zâmbet pe buze.” (fragment din romanul „Fata pescarului”, publicat în 1868)

Doi norvegieni de clasă: Ibsen şi Björnson

Björnson a fost considerat unul dintre cei patru giganţi ai literaturii norvegiene, alături de Henrik Ibsen, Jonas Lie şi Alexander Kielland.

Dintre toţi, numai Björnson a luat Nobelul. Nu trebuie, totuşi, văzută o nedreptate în alegerea juriului. Björn­son a dat naştere unei opere mai diverse din perspectiva abordării genurilor literare. Intenţiona să creeze o nouă saga pornind de la figura omului simplu, de la ţară, iar modalităţile de expresie nu se reduceau numai la proză, ci şi la dramă. Una dintre cele mai reuşite este trilogia dramatică „Sigurd cel Rău” (1862), o capodoperă a teatrului istoric. Nu lipsesc din opera lui Björnson nici comediile („Tinerii căsătoriţi”), nici versurile.

Ibsen, creatorul teatrului modern

Pe de altă parte, valoarea operei lui Ibsen, părintele teatrului de idei european, nu poate fi uitată. Nici chiar sonoritatea numelui său care se află în topul celor mai cunoscuţi scriitori norvegieni. În acelaşi timp, trebuie spus că predecesorul lui Björnson, în funcţia de director al teatrului din Bergen, în care a fost numit în anul 1857, a fost tot Henrik Ibsen, compatriotul ocolit de Nobel.

Pentru admiratorii lui Ibsen, Knut Hamsun sau Sigrid Undset, pare de neînţeles de ce şi astăzi norvegienii îl consideră pe Björnson cel mai mare scriitor al lor. Explicaţia constă în aceea că el a fost un idealist convins şi, prin textele sale, o „portavoce” pentru un popor care îşi dorea cu orice preţ independenţa statală.