Beligan, egoistul

Sa spui ca piesa lui Jean Anouilh pare sa fi fost scrisa special pentru el sau ca nimeni altul n-ar fi fost mai potrivit pentru acest rol ar putea sa sune a jignire, tinand cont de faptul ca aceasta

Sa spui ca piesa lui Jean Anouilh pare sa fi fost scrisa special pentru el sau ca nimeni altul n-ar fi fost mai potrivit pentru acest rol ar putea sa sune a jignire, tinand cont de faptul ca aceasta poarta titlul Egoistul. Nu stiu cat s-a inspirat Radu Beligan din propria existenta pentru a aduce pe scena acest personaj, un supravietuitor "de profesie", cert este insa ca rolul dramaturgului de succes, stors de bani de catre familie, prieteni si menajera i se potriveste ca o manusa. Piesa scrisa de Anouilh in 1981 (cu varianta de titlu Buricul) urmareste schema comediilor de bulevard, dar isi extrage nota de modernitate din ideea dramaturgului de a scrie despre felul in care scrie, aceasta "punere in abis" fiind construita pe masura ce scenele se succed. Dincolo de aceste scene - care au conflict, dezvolta o intriga si ating un deznodamant, conform tiparului universal valabil - deliciul piesei este dat de comentariul ironic, inteligent, malitios uneori, al personajului principal, dramaturgul insusi. Ca pentru a urma modelul lui Anouilh, Radu Beligan si-a asumat si el o dubla misiune in ceea ce priveste acest spectacol, fiind deopotriva interpretul rolului principal si regizorul spectacolului. Lucru firesc daca ne gandim ca dramaturgul (cel care a scris piesa si cel din piesa) este cel ce decide cine ce miscare face in acest joc pe care il construieste din mers, impartasind spectatorilor nesiguranta, oboseala, lipsa de inspiratie, toate starile prin care trece un creator aflat la masa de scris si intrerupt mereu de interventiile celor din jur. Cei din jur - adica familia numeroasa (fiica iubita e jucata chiar de catre Lamia Beligan, fiica actorului), prietenul care il jumuleste de bani cum a facut toata viata, menajera care "tine casa" - devin astfel, fara sa afle asta decat la sfarsit, personajele unei noi piese: fiindca teatrul se hraneste din viata, cum ne spune, cu acest final, Anouilh, cu vocea lui Beligan. Ca regizor, Radu Beligan a fost la fel de constiincios ca actorul, avand grija ca toti cei ce intra in scena sa gaseasca ritmul just si sa fie pusi in valoare. Chiar daca n-a reusit sa-i faca pe toti sa evite excesele, regizorul a desenat precis orbitele pe care personajele trebuie sa se invarta in jurul celui de care se leaga destinul lor scenic. Ca interpret, actorul face un rol cat o viata, de unde si impresia ca isi joaca propria existenta, intampinand spectatorii nu la sala Amfiteatru a TNB, ci in propriul birou. Unde ne spune, inca de la inceput: "Ma simt foarte bine in dimineata asta. Am sa-i ingrop pe toti." Cu tonusul de care da dovada, e foarte posibil sa se intample chiar asa.