Batrana poezie tanara

Se intampla de cativa ani incoace, pe scena noastra literara, un lucru pe cat de frumos, pe atat de important. As putea spune ca e un fenomen, daca n-ar fi retinerea fata de cuvintele mari si, pe de

Se intampla de cativa ani incoace, pe scena noastra literara, un lucru pe cat de frumos, pe atat de important. As putea spune ca e un fenomen, daca n-ar fi retinerea fata de cuvintele mari si, pe de alta parte, uzul lor exagerat in limbajul curent. in conditiile in care scriitorii nu mai castiga nimic din scrisul lor, iar publicul "consumator" de literatura s-a redus simtitor in comparatie cu anii de dinainte de Revolutie, in conditiile in care multe edituri abia mai supravietuiesc, iar subventiile pentru publicarea de carti si reviste se dau, la noi, cum se dau (spre sfarsitul anului in care cartea respectiva ar fi trebuit sa apara!), ei bine, in aceste conditii, apar totusi multe carti bune si foarte bune, scrise de autori tineri si foarte tineri. in poezie, cel putin, e o adevarata "intrecere capitalista" intre voci si modalitati distincte, intre scoli lirice aflate in concurenta si colaborare: "fracturisti" si minimalisti, "deprimisti" si milenaristi, neo-avangardisti si neo-expresionisti... Toti se vad nevoiti sa infrunte doua pre-judecati, doua fixatii ce nu mai au nimic in comun cu realitatea "de pe teren". Mai intai, asa-zisa criza a poeziei, idee lansata si aparata de un critic specializat, de fapt, pe proza (Ion Simut). Iar apoi, acea incremenire in proiectul "optzecist"-postmodernist. Pur si simplu, cei care sustin sus si tare aceasta orientare nu vor sa accepte ca mai poate exista si altceva in afara de ea. Sa citim numai urmatoarele versuri: "fiecare avem o cruce cu anul nasterii si al mortii/ stam langa ea tacuti si ne incalzim pamantul cu palmele/ il asezam intre cusaturile hainelor si-l purtam ca o penumbra a/ trupului nostru// ne facem de-acum parastas de patruzeci de zile de sapte ani/ aducem moartea pe partea asta/ si o imbracam in cuvintele noastre sugrumate/ poate de-aceea parem noi doar jumatate/ n-am avut niciodata curajul sa fim pe de-a-ntregul vii/ sau pe de-a-ntregul morti". Sunt extrase dintr-un volum de debut: Trenul de treiesunu februarie (Editura Vinea, 2002). La numai 22 de ani, autorul, Teodor Duna, are o maturitate lirica iesita din comun - si, totodata, o "batranete" de viziune modernista. Un modernism crepuscular (a la Ioan Es. Pop), in care moartea si viata isi trag parti egale: din corpul si eul poetic, din lumea ca atare. Pielea si trupul devin carcase sau ziduri reci, groapa are o puternica iradiatie simbolica, pamantul primeste si inchide in el pe cei facuti din lut. Dar, printr-o iesire din arcanele temporale, printr-o suspendare fantastica a Timpului insusi (ziua de 31 februarie, inexistenta in calendar, apare chiar in titlul volumului), cele doua lumi raman, cumva, intrepatrunse, amalgamate, consubstantiale. Atat de tanarul autor e intampinat sarbatoreste, in prefata, de un poet ca Mircea Ivanescu. Pe drept cuvant: debutul sau este unul remarcabil.