"Artistul nu poate nici sa minta, nici sa ocoleasca lucrurile care pot fi spuse"

- Va regasim, maestre, la mare, la "Tabara de pictura" de la Eforie Nord, gazduita de vila "Ad-Ella" si initiata de Gavril Tarmure, muzicianul din Bistrita-Nasaud, care mizeaza pe dialogul artelor ca

- Va regasim, maestre, la mare, la "Tabara de pictura" de la Eforie Nord, gazduita de vila "Ad-Ella" si initiata de Gavril Tarmure, muzicianul din Bistrita-Nasaud, care mizeaza pe dialogul artelor ca pe o forma de renastere culturala. Este aceasta olimpiana detasare o forma de protest fata de cenusiul din jur?
- Surpriza pe care, uneori, artistii contemporani o produc consta chiar in faptul ca ei consemneaza talcuri neasteptate. Or, talcul este tema pentru arta contemporana. Lucrurile spuse prin nespusul lor complet, ceva care incarca de o tensiune care nu stii de unde vine. Totul pare, pana la un punct, agreabil, firesc, dar te trezesti ca opera incepe sa fie zguduita de un tip de tensiune interioara. Ca un seism, hai sa-i spunem, de natura spirituala. E, poate, si o vocatie. Aceea de a converti durerea si sacaiala determinantelor agresive din jurul nostru, care sunt factori de stresare. Inclinatia spre intuneric, spre nefericire, exista la multi artisti, dar exista si latura cealalta, care face sa se rascumpere ceva. Si sa ai perioada cea mai benefica tocmai in conjuncturile care te angoaseaza puternic. Conditia unei fericiri neasteptate, cum e aceea ca suntem adunati aici, in casa primitoare a cuiva care iubeste arta si e interesat de lumea si gandirea omului de arta. E mare lucru ca am reusit sa avem si sa mentinem aceasta mica oaza de firesc la Eforie...
- Credeti ca lumea are nevoie, azi, mai degraba de o arta solara, a recuperarii sperantei?
- Nu stiu de ce are nevoie lumea si cine face opere intru intampinarea dorintei celorlalti. Dar sunt uimit eu insumi de modul in care se reactioneaza uneori la pictura mea. Ma trezesc ca exista receptori care se simt bine in preajma operelor mele. Ca asta ii tonifica, gasesc in ele o dimensiune terapeutica.
- Cum ati trait si traiti aceasta lunga tranzitie?
- Mi-am vazut de lucru, in acelasi atelier, mergand, in acelasi fel, mai departe. Am trait intr-o stare de normalitate, in ciuda agitatiei din jur. Toate aceste preocupari au un destin care ne depaseste biologic, ca durata. Si atunci, nu putem nici sa mintim, nici sa ocolim lucrurile care pot fi spuse. Iar multe lucruri sunt identice cu ce-a fost. Plierea pe gustul "beneficiarului", de pilda. Odinioara, acesta era un reprezentant al unei institutii centrale, acum el este noul imbogatit. Care e la fel de cretin, de nereceptiv si, uneori, aberant de necunoscator. Iar artistul se pliaza adesea pe solicitarea asta noua. Care nu mi se pare a fi altceva decat asa-zisele "comenzi" de altadata. Cine s-a ocupat de asta atunci se va ocupa si azi. Cine s-a ocupat, in atelierul lui, de pastrarea cursului, cladindu-si sistemul in care isi pastreaza aspiratia care duce la conditia nobletii, face asta si in continuare. Nu se schimba nimic. Cine lupta pentru bani, pentru conditie sociala, pentru o postura arogant-flatanta, sa fie fericit! Fundamental, oamenii sunt aceiasi, iar arta urmeaza pulsul viu al clipei, care nu are durata lunga, dar detecteaza cu finete un tip de necesitate pe care pustii il stiu citi. Nu pentru ca sunt mai culti, mai instruiti, mai talentati, ci pentru ca fac parte dintr-o generatie care, biologic, insumeaza relatia asta cu omenescul.
- Dar tocmai pentru ei drumul spre consacrare pare a fi mai plin de obstacole, nu-i asa?!
- Tinerii artisti se descurca, ce-i drept, foarte greu. Dar ei chiar vor si stiu sa-si aleaga calea. Uneori infruntand solutii ale predecesorilor, alteori facand temenele si aciuindu-se pe langa cineva care plateste. Isi aleg singuri calea. Oricum, nu ajung muritori de foame. Dar nici inainte nu a fost usor. Erau studenti care, pentru a face pictura sau a veni la Academie, descarcau vagoane sau carau saci cu cartofi. Asta stiu ca nu s-a schimbat. Totdeauna a fost greu. Ca sa aiba unde lucra, Iancu Pacea l-a primit in spatiul sau pe Henri Catargi. Lucrau amandoi deasupra unei pivnite inghetate. Apoi, au primit atelier in Pangratti, in aceeasi formula. La fel s-a intamplat cu Pallady: statea pe o banca si, pentru un sandvis, facea schite. Dar si atunci s-au ales niste ape, cum se aleg si acum. Oamenii sunt la fel de neajutorati si azi, la fel de apasati de grija zilei de maine.
- Ce fac, totusi, UAP sau Ministerul Culturii pentru artistul roman?
- UAP are doar un statut social. Ca sa fie bifata prezenta sociala a cuiva in campul unei activitati recunoscute. Bani insa, nu are. Posibilitatea de a-i ajuta material pe membrii sai nu mai exista. E un lucru care a schimbat cu totul statutul nostru. Se mai dau, cand si cand, niste ateliere, se mai majoreaza niste pensii, dar, daca ajuti 100 din 4000, nu inseamna ca ai rezolvat o situatie dramatica. Sansa ar fi sa ne intalnim in conditii de genul asta, unde nu sunt probleme cu mancarea si dormitul, unde poti sta de vorba si picta. Avand senzatia nu de siguranta, ci de ocrotire, ceea ce e pozitiv. Ministerul? Nu stiu ce ar trebui sa faca. Stiu doar ca ce face nu-i destul. Birocratia exista si aici, ca in toate domeniile publice. Totul este aberant. Daca ai bani sa "ungi" pe cineva, poate ti se rezolva problemele. Daca nu, astepti. Lucrurile astea se vad foarte bine. Inclusiv de catre straini.
(continuare in Adevarul literar si artistic)