Andrei Pleşu: "S-ar zice că, dintr-un popor vegetal, ne-am transformat într-un popor de plastilină"

Volumul „Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete“, de Andrei Pleşu, se lansează la Librăria Humanitas Kretzulescu, în prezenţa autorului.

Cel mai recent volum semnat Andrei Pleşu, „Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete", conţine texte apărute în săptămânalul „Dilema Veche" şi în cotidianul „Adevărul". Trei portrete sunt inedite: Mihai Şora, Gabriel Liiceanu şi primul text despre Noica. Referitor la demersul său, Andrei Pleşu mărturisea: „Am învăţat multe din cărţi - spunea cineva - dar am învăţat totul de la câţiva oameni. Suntem, în bună măsură, suma întâlnirilor de care am avut parte". Considerându-se un norocos, Pleşu continuă: „Am convingerea că portretele care urmează pot fi, dincolo de ceea ce înseamnă ele pentru mine, şi foarte utile documente de epocă".

Noica, Ţuţea, Coposu

În „Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete", Andrei Pleşu portretizează personalităţi precum Constantin Noica, Petre Ţuţea sau Corneliu Coposu. Structura pe capitole încadrează fiecare portret într-o tipologie. „Marginali, Puşcăriaşi, Maeştri":  Alexandru Dragomir, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Alexandru Paleologu, Andrei Scrima, Şora, Corneliu Coposu, Marin Tarangul, Ion Frunzetti, Alice Voinescu, Toto Enescu şi Radu Bogdan. „Aproapele de departe":
Soljeniţîn, Václav Havel, Helmut Kohl, Bronisław Geremek. Pleşu îi portretizează şi pe actualii, sau foştii colegi dilematici, în capitolul „Oamenii dilemei", unde scrie despre Radu Cosaşu, Mircea Vasilescu, Tita Chiper, Zigu Ornea, Magdalena Boiangiu, Alex. Leo Şerban şi Adrian Cioroianu.

Există şi secţiuni dedicate gazetarilor şi politicienilor „de tranziţie", unde pot fi citite portretele lui Emil Hurezeanu, Ion Cristoiu, Monica Macovei, Mihai-Răzvan Ungureanu şi Adrian Păunescu. Îar în capitolele „Exil românesc" şi  „Câţiva prieteni", Andrei Pleşu scrie despre Emil Cioran, Gabriel Liiceanu, Johnny Răducanu sau Victor Rebengiuc.

Laudativ, dar şi acid

Andrei Pleşu este pe cât de laudativ, pe-atât de acid cu subiecţii săi atunci când se impune. Trasează portretele şi în tuşe ironice. Despre Ion Cristoiu spune că „a suportat binişor lungii ani de «persecuţie» din perioada Iliescu; ba chiar a arborat persecuţia ca pe o insignă, pe frontispiciul ziarului. Nici sub Ceauşescu n-am asistat - din partea Domniei Sale - la vreun gest de exasperare", analizând parcursul gazetăresc al acestuia.

Cu mult umor, într-un text intitulat „O impostură", vorbeşte despre emisiunea „Lecţia de privit" de la TVR Cultural, pentru ca apoi să-şi dezvăluie nedumerirea când politica şi manelele sunt puse faţă în faţă, referindu‑se la o emisiune a lui Radu Moraru în care invitaţii erau „doi manelişti şi George
Pruteanu".

Portrete fără chip

Scena publică românească e, adesea, o galerie de portrete mişcătoare, care încep prin a-şi schimba, imprevizibil, trăsăturile şi sfârşesc prin a nu mai semăna cu nimic. Portretele nu mai sunt chipuri, ci un soi de semipreparate, gata să evolueze în orice direcţie, în funcţie de bucătăria conjuncturilor. (...) S-ar zice că, dintr‑un popor vegetal, ne-am transformat într-un popor de plastilină. Şi, aşa cum metafizicianul antic ştia că nu te poţi îmbăia de două ori în acelaşi râu, noi ştim, în România de azi, că rareori poţi da mâna de două ori cu acelaşi om. N-ai nicio garanţie că interlocutorul de ieri va spune şi azi acelaşi lucru, că nu şi-a schimbat convin­gerile, alianţele, strategiile.

Cum se explică această vertiginoasă derivă a identităţilor? La prima vedere, nu e vorba neapărat de ceva nou. Montaigne, în veacul său, vorbea deja, fără mari neli­nişti, despre „instabilitatea naturală a moravurilor şi părerilor noastre". „Felul nostru obişnuit este de a merge după înclinaţia poftei noastre, la dreapta, la stânga, în sus, în jos, după cum ne poartă vântul împrejurărilor." Suntem făcuţi din bucăţi, din înnădeli dizarmonice, şi acţionăm în consecinţă. Nimeni nu e scutit de tribulaţiuni stingheritoare. („Papa Bonifaciu al VIII-lea, zice-se, a urcat treptele măririi ca o vulpe, s-a purtat ca un leu şi a murit ca un câine.")

 Pe vremea lui Montaigne, nestatornicia era asumată, aşadar, ca făcând parte, inevitabil, din natura omului. Era diagnosticată ca atare şi i se putea sugera remediul: trebuie să ne străduim să unificăm împestriţarea naturii noastre, dându-i o orientare unică, un scop glo­balizant. Trebuie să ne rânduim viaţa, ţintind mereu întregul, dincolo de tendinţele centrifugale ale părţilor. Scepticismul destins al lui Montaigne e însă greu aplicabil astăzi.
Nestatornicia a căpătat o ameţitoare complexitate: nu mai ţine strict de natura omului, ci de mişcarea accelerată a istoriei, de febrilitatea oarbă a tranziţiei, de suspensia reperelor cardinale. Ce înseamnă „scop"? Ce înseamnă „orientare"? Ce înseamnă „a-ţi unifica" firea?

Cine percepe, încă, rostul acestor întrebări? Nestatornicia e vindecabilă, sau măcar controlabilă, atât timp cât există reflexivitate, melancolie, nord şi sud. Ea devine letală când insul e mulţumit de sine, zglobiu şi agitat. Şi când punctele cardinale ajung să fie „relative", interşanjabile, ca termenii arbitrari ai unei convenţii.

Fragment în avanpremieră din volumul „Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete", de Andrei Pleşu

"S-ar zice că, dintr-un popor vegetal, ne-am transformat într-un popor de plastilină.'''
Andrei Pleşu scriitor