Alexandru Tocilescu, regizor: „Mi-a plăcut să mă joc în toate direcţiile“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Marele regizor va fi recompensat pentru întreaga carieră cu o stea pe „Aleea Celebrităţilor“. Alexandru Tocilescu este primul regizor care va primi o stea pe „Walk of Fame“, în Piaţa Timpului din Bucureşti, astăzi, de la ora 12.00.

„Adevărul": O să aveţi o stea pe „Aleea Celebrităţilor", lângă magazinul Cocor, într-un proiect cultural iniţiat de Teatrul Metropolis. Pentru câţi oameni sunteţi celebru, domnule Tocilescu?

Alexandru Tocilescu: Mă ştie multă lume. Sunt şi pe „Aleea Celebrităţilor", la Mangalia, unde mă cunosc mai puţini oameni decât aici. Acolo mai sunt Stela, Arşinel, Geo Saizescu. Nu mă gândesc la cât de celebru aş putea să fiu, dar ştiu că sunt destul de popular. Iar anii de prezentare de filme la TVR, unde am făcut show, m-au făcut destul de cunoscut. M-au oprit mulţi oameni pe stradă să mă întrebe
de ce nu se mai difuzează emisiunea.

Citiţi şi:

Stela Popescu: „Vreau să joc teatru până la sfârşitul zilelor mele!“

Irina Petrescu, actriţă: „Audiobookul este o invenţie minunată“ 

Aţi încercat tot ce v-aţi propus să încercaţi în teatru?
 
În linii mari, da! Pentru că mi-a plăcut să mă joc în toate direcţiile. Sunt, în mare, două tipuri de regizori. Cei care îşi creează un anume format şi se străduiesc toată cariera să-l perfecţioneze şi să facă să existe un anumit stil al lor şi cei care îşi doresc să nu fie recunoscuţi de la un spectacol la altul, chiar dacă, în felul acesta, se dezic de propria lor stilistică. Din cea de-a doua categorie fac parte şi eu.

Inventivitatea este confirmată de spectacolele dumneavoastră, de la „Amanţii însângeraţi" şi „O scrisoare pierdută", până la „Elizaveta Bam", „Casa Zoikăi" şi „Nevestele vesele din Windsor".

Şi „Sfârşit de partidă", de la Teatrul Metropolis, summum de economie de mijloace. Acolo n-am deraiat o literă de la cuvântul autorului. Am încercat să fac exact ce a scris, după indicaţiile pe care le-a dat. La Samuel Beckett cred că aceasta este calea reuşitei, pentru că el este singurul care a ştiut ce a vrut. Pe alţi autori, dacă stai să-i asculţi prea mult, intri în nişte capcane de stil sau de joc. Unele indicaţii sunt pur literare şi poetice, pe care niciun actor nu le poate juca. De exemplu, după o replică a unui personaj, Camil Petrescu pune o paranteză: „egal ca o spadă". Înţeleg ce vrea, dar actorul are probleme să fie egal ca o spadă. Peste unii treci, pe alţii îi asculţi, altora le reinventezi opera într-un fel la care nu s-ar fi gândit vreodată, cum s-a întâmplat cu „Nevestele vesele din Windsor", spectacol pe care l-am refăcut acum la Teatrul Metropolis din Bucureşti.

Ce moment din cariera dumneavoastră v-a oferit cea mai mare voluptate?

Voluptate? Nu satisfacţie?

Voluptate. Extazul un pic apropiat de orgoliu.

Probabil că orgoliul şi vanitatea mi-au fost mângâiate cel mai mult la premiera cu „Faust", de la Opera Naţională Bucureşti, pentru că, dacă în faţa unei săli de teatru eram obişnuit să vin la sfârşitul reprezentaţiei să fim aplaudaţi cu toţii, la Operă e puţin altfel. Aici, publicul (dacă i-a plăcut spectacolul) este puţin mai excitat. Ovaţionează, urlă, strigă „bravo!". E un show mai tare. De altfel, cine a făcut Operă, ştie chestia asta şi mă gândesc că nu degeaba Andrei Şerban a montat atâta operă.

Emoţia asta acumulată aţi căutat-o şi prin „Nevestele vesele..."?

Aici m-a condus altceva. Mai făcusem o dată spectacolul în 1978, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, şi atunci a fost un şoc foarte puternic pentru public. La televizor nu se dădea nimic, la radio erau două-trei piese în limba engleză pe zi, la ore târzii. Condiţiile tehnice de la Piatra Neamţ n-au permis să facem spectacolul cu muzică live, am avut playback şi muzică pe bandă şi asta m-a frustrat pentru toată viaţa. E un efort financiar pe care nu şi l-a permis niciun teatru mare, ci un teatru micuţ, Metropolis, al lui George Ivaşcu. Sunt peste 20 de microfoane pe scenă, mixere, mulţi artişti. Dar a trebuit să fac proiectul ăsta, ca să nu se piardă muzica lui Alifantis, compusă acum 30 de ani. Acum va scoate şi un CD.

Ce ascunde, „la vedere", acest spectacol? E ceva drept în ochii noştri, de care noi nu ne dăm seama?

E o chestie foarte importantă aici, pe care n-o subliniază nimeni. Textul este Shakespeare! Nu sunt versuri ad hoc inventate pentru o situaţie. Sunt luate fragmentele din piesă şi s-a făcut muzică pe ele. Asta nu s-a mai întâmplat niciodată. Nicăieri nu s-a mai cântat direct textul. Vedem Shakespeare de la cap la coadă, dar ai senzaţia că e altceva. Atât de puternică a fost impresia asta, încât, atunci când l-am jucat la Piatra Neamţ, cei de la minister au obligat teatrul să scrie pe afiş „după Shakespeare". Au crezut că sunt versuri inventate de noi, dar n-au pus niciodată mâna pe carte să vadă că este, de fapt, Shakespeare.

În aşteptarea „Anului Caragiale", din 2012, Silviu Purcărete a montat „D'ale Carnavalului" la Sibiu, Alexandru Dabija „O scrisoare pierdută" la Bucureşti şi „O noapte furtunoasă" la Iaşi. Dumneavoastră?

O să fac şi eu „D'ale Carnavalului" pe scena mare de la Naţionalul bucureştean. Dacă dă Dumnezeu şi-mi iese, spectacolul o să producă un scandal mare. Vreau să văd toată mahalaua bucureşteană pe scenă: cârciuma, atelierul de tâmplărie, curtea, biserica. Viaţa mahalalei, pe care, într-un fel, am trăit-o şi eu aici, în Buzeşti, în Griviţa, în anii '50-'60, într-un apartament cu trei camere în care stau de când m-am născut. Am locuit şi opt oameni aici. La masă eram 10-12 tot timpul - rude, prieteni - la doi paşi de gară. Mai ieşea câte unul din puşcărie, se mai întorcea unchi-meu din domiciliu forţat. Era viaţa unei burghezii care se ţinea cu dinţii de condiţia ei.

Aţi avut vreodată microfoane în casa asta?

Sigur că da. Mi-am citit şi dosarul de Securitate. Ştiu şi ziua în care telefonul a intrat sub urmărire. El era activ tot timpul. Tot ce se vorbea în casă era înregistrat.

Vorbeai la telefon fără să ridici receptorul...

Am rugat o fată care fusese într-o seară aici să-mi aducă o casetă cu muzică mexicană când vine data viitoare, pentru că bărbatul ei era hispanist. Când am pus caseta, am putut să ascult o conversaţie înregistrată la mine din cameră, cu două zile în urmă.

"La Operă simţi cu adevărat ce înseamnă triumful, cu 1.200 de oameni în sală, la o premieră care are un fason şi care e mai spectaculoasă ca la teatru.''
Alexandru Tocilescu regizor

"Să încerci să inventezi pe lângă Samuel Beckett mi se pare de prost gust.''
Alexandru Tocilescu regizor

Regizor de top

Alexandru Tocilescu a montat recent spectacole precum „O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu", „Casa Zoikăi", „Eduard al III-lea", „Sfârşit de partidă". În 1999 a câştigat premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol - „O scrisoare pierdută" (Teatrul Naţional Bucureşti) şi în 2007 acelaşi premiu pentru „Elizaveta Bam" (Teatrul Bulandra). În 2002 i-a fost decernat premiul UNITER pentru întreaga activitate.

„Erau nişte ticăloşi! Şi? Asta e!"

Aţi spus că anumiţi regizori, etichetaţi azi ca promotori ai mişcării de rezistenţă în anii '70, n-au dus o luptă reală în străinătate, doar şi-au rezolvat comod propria existenţă.

Aşa e. Îi spunem, că-i ştim. David Esrig, Radu Penciulescu, Liviu Ciulei, Bebe Giurchescu, Andrei Şerban... Mă rog, Andrei Şerban a plecat de mult. Dar nimeni nu a încercat să facă un spectacol prin care să răspundă problemelor de aici. Oamenii şi-au făcut spectacolele lor, frumoase, bune, dar nu şi despre cauzele pentru care au plecat. Ar fi avut toată libertatea să monteze spectacole care să arate realităţile de aici. N-a făcut nimeni asta.

Alexandru Tocilescu împlineşte 65 de ani pe 27 iulie

Cei din România aşteptau să se întâmple asta, ca să aibă o supapă de eliberare?

Nu, n-aşteptam nimic. E ca în cazul celebrei literaturi de sertar. Este sublimă şi inexistentă.

Sunt tardive dezvăluirile care apar prin presă despre artiştii care au colaborat cu Securitatea? Mai folosesc la ceva?

De folosit, nu cred că folosesc. Ce să se întâmple? Să-i lapideze oamenii pe stradă? Mulţi dintre ei şi-au încheiat cariera literară, artistică. S-a pus punct. Şi? Erau nişte ticăloşi. Şi? Asta e.

Recent, CNSAS a comunicat că şi actorul Ion Besoiu ar fi fost informator al Securităţii în anii '80. Dar nu pare să fie respins în vreun fel de colegi şi joacă în continuare la Bulandra.

De ce să nu joace? Are 85 de ani, e un actor extraordinar. A fost directorul teatrului şi secretar de partid. A luptat pentru teatrul ăla cum n-a luptat nimeni. S-a bătut cu partidul şi cu ministerul cum nu s-a bătut nimeni. Că poate a fost nevoit sau poate în fişa postului trebuia să scrie ceva, este foarte posibil. El a făcut rezistenţă. A dat drumul celor mai scandaloase spectacole, care au umplut ministerul de bube. Mi-a ţinut spatele la multe spectacole, împotriva ministerului, a municipiului şi a unor colegi din teatru.

Comori ascunse în bibliotecă

La ce lucraţi acum, domnule Tocilescu?

Voi monta la Teatrul Bulandra o piesă necunoscută în România, pe care am tradus-o din franceză, „Prieteni", scrisă de Kobo Abe. Am avut un volumaş cu piesa asta foarte stranie şi puternic influenţată de Ionesco, scrisă în 1967. La vremea aceea s-a jucat în oraşele mari, Tokyo, New York, Paris. A fost uitată, realmente, dar am regăsit‑o într-un colţ de bibliotecă. O aveam de 20 de ani, habar n-aveam de ea, n-o citisem niciodată. Am sute de cărţi în bibliotecă pe care le-am cumpărat sau pe care le-am primit, dar care au rămas necitite. Piesa este o mostră de ce înseamnă cuvântul de onoare şi simţul datoriei, care la noi sunt sublime, dar lipsesc.

Ce căutaţi într-o piesă de teatru?

Răspunsuri la nişte probleme pe care mi le pun eu sau care apar în societate. Am învăţat ca prostul, când eram puşti, că teatrul este o artă socială, care trebuie să facă şi educaţie. Se pare că nimeni nu mai este convins de treaba asta. Eu aşa am învăţat şi nu pot să uit.

image
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite