Alexandru Tocilescu: „Am nevoie de tâlhari şi de beţivani“

Regizorul Alexandru Tocilescu caută actori profesionişti şi amatori, care să ştie să cânte şi să danseze, pentru musicalul „Nevestele vesele din Windsor". Teatrul Metropolis din Bucureşti organizează marţi, 28 septembrie şi joi, 30 septembrie, de la ora 10.00, o audiţie pentru un rol în musicalul inspirat după piesa lui William Shakespeare.

„Adevărul": Aţi mai montat „Nevestele vesele din Windsor" la Piatra Neamţ, în 1978. Cum a fost spectacolul de atunci şi cum va fi cel de acum?

Alexandru Tocilescu: Spectacolul de acum se numeşte „Nevestele vesele din Windsor" reloaded (reîncărcat, n.r.), pentru că nu vreau să modific conceptul de spectacol. Dorinţa de a-l mai monta o dată a venit după ce am reascultat de foarte multe ori muzica lui Nicu Alifantis. În spectacolul de la Piatra Neamţ a fost interpretată playback; ne-am gândit că ar fi o chestie excitantă pentru spectatori dacă de data asta am reuşi să facem tot ce era acolo, dar live şi cu ajutorul unui grup instrumental. În 1978 am făcut o înregistrare de pomină în studiourile de radio din Iaşi, unde Alifantis a cântat la toate instrumentele, iar băieţii şi fetele de la Piatra Neamţ au înregistrat muzica, într-o acţiune care a durat 48 de ore non-stop. A fost un efort foarte mare şi o stare extraordinară care s-a creat. Am ocupat studiourile din Iaşi şi două zile şi două nopţi s-a cântat în continuu. Spectatorii au fost înşelaţi de playbackul excepţional pe care îl făceau actorii şi chiar erau convinşi, la un moment dat, că artiştii au obosit de la dans şi unele bucăţi le cântă mai greu. Era foarte bine jucat.

De ce nu s-a păstrat atât de mult din amintirea acelui spectacol?

Muzica pe care a compus-o Alifantis este extraordinară, dar n-a apărut niciodată pe disc sau la radio şi n-o cunoaşte nimeni. Eu mi-am dorit să montez „Mamma mia!", dar drepturile de preluare erau peste 100.000 de euro şi era clar că nu se poate face, deocamdată. Şi am spus: hai să încercăm să facem unul de-al nostru, care a existat cândva şi care n-a reuşit să pătrundă atât de bine. De exemplu, în Bucureşti n-a avut decât o reprezentaţie, pentru că s-a interzis să mai vină a doua oară. Spectacolul a fost foarte atacat din punct de vedere politic, fiindcă era rock-and-roll. În anii ăia părea o sfidare şi o obrăznicie fără margini. La un festival la care a participat la Bârlad, un tovarăş care era pe vremea aia la minister a spus că anulează festivalul, dacă spectacolul ia vreun premiu. S-a scris, în ziare, că este un spectacol decadent şi dăunător şi că trimite tineretul pe drumuri de pierzanie. Am zis să-l reluăm, acum, în cadrul unui ciclu dedicat spectacolelor interzise, pe care şi l-a propus George Ivaşcu la Teatrul Metropolis. Nu este o nouă concepţie, ci prezentarea lui aşa cum mi-aş fi dorit atunci, cu orchestră, cu muzică live, cu o cantitate de viaţă mai mare decât a avut.

Nu aţi fi avut nevoie de o scenă mai mare?

Ba da, dar asta e situaţia. Celui care ne-a adăpostit îi suntem recunoscători, îi mulţumim şi încercăm să facem ceva.

De ce o ducem atât de prost la capitolul musical, deşi e un gen atât de spectaculos? Nu avem actori compleţi, care să ştie să cânte şi să danseze?

Ba da, avem. Şi m-am străduit să îi aduc într-o condiţie fizică şi, în bună parte, am reuşit. E o treabă foarte laborioasă, trebuie muncit foarte mult. Deja avem patru-cinci luni în spate şi îţi trebuie mare dăruire pentru asta. Mi s-a părut că o parte dintre cei pe care i-am luat în distribuţie nu au venit cu tot potenţialul în repetiţie. S-a creat o oarecare distanţare între grupul tânăr şi grupul adult. Cei mai în vârstă au fost şi sunt mai participativi şi pun mai mult suflet în treaba asta decât cei mai tineri, care au fost oarecum sceptici. M-am despărţit de mai mulţi oameni din distribuţie, pe care, e adevărat, nici nu-i audiasem. Erau oameni foarte buni şi talentaţi, pe care i-am luat la recomandarea unor profesori sau a unor prieteni de-ai mei, dar care n-au trecut prin furcile unei audiţii. Şi m-am trezit că nici nu-i cunoşteam şi nici n-aveam să-i cunosc, până la urmă. Asta vreau să fac: o audiţie în care să verific personal fiecare actor şi fiecare actriţă care participă la spectacol.

Cine a rămas din distribuţia originală?

Mihai Constantin, Crina Mureşan, Mariana Dănescu, Gelu Niţu, Şerban Celea, Adi Ciobanu, Ionuţ Ciocea. Deci jumătate din distribuţie. Cealaltă jumătate poate să revină la audiţie. Încerc să-i capacitez în aşa fel încât să-şi dorească fiecare să facă rolul, nu să intre într-o chestiune care să pară mai mult sau mai puţin de serviciu, printre alte ciubucuri, la televiziuni sau în alte părţi. În provincie, e adevărat, toată lumea e mult mai unită în jurul unui spectacol şi emulaţia este mult mai mare. Aici, sunt tot felul de activităţi care le răpesc timpul, atenţia şi concentrarea.

Ce căutaţi la actorii care vor veni?

Îi aştept marţi, 28 septembrie, de la ora 10.00 şi, dacă n-o să încapă toţi marţi, şi joi, 30 septembrie, la aceeaşi oră. Caut oameni care să aibă capacitatea să cânte şi să danseze şi disponibilitatea psihică de a-şi asuma aceste roluri fără să le mai combine cu alte întâmplări din viaţa lor. O să fie lângă mine compozitorul Nicu Alifantis, coregrafa Felicia Dalu şi George Ivaşcu. Audiţia e un lucru atât de banal în orice alt loc din lume. Dar aici, unii oameni par uneori afectaţi de faptul că nu-i cunoşti şi vrei să-i verifici. Nu-i aşa. Trebuie să se potrivească cu ceea ce-ţi doreşti tu. Ei pot fi buni şi talentaţi, dar... Uite, eu am nevoie ca oamenii din jurul lui Falstaff să fie mai boccii, domnule! Unii cu feţe consumate, bandiţi, beţivani, tâlhari. Ori, s-a întâmplat să avem băieţi atât de frumoşi, de înalţi şi de bine făcuţi încât n-am avut ce să fac. Le-am spus că nu corespund patternului pe care voiam să-l aplic personajelor respective. Un băiat de 23 de ani, de 1,85m, atletic şi frumos nu poate să fie cioflingarul de care am eu nevoie, borfaşul, hoţul de buzunar, violatorul care e personajul respectiv. Actorul nu avea nicio vină în treaba asta. Faptul că eu l-am distribuit fără să mă confrunt puternic cu datele personajului a dus la nedesăvârşirea lucrului. Erau toate cântecele învăţate, datele învăţate, dar, din punct de vedere al personajelor, lucrurile nu mi se legau. Asta o să împingă premiera dincolo de luna octombrie, când fusese programată, iniţial.

De unde pasiunea dumneavoastră pentru musical?

În 1972-1973, când eram anul IV la Institut, am făcut „Sânziana şi Pepelea" la Casandra, aşa cum a scris-o şi Alecsandri, cu muzică, dar cu muzică rock, pentru că am găsit o formaţie care pe vremea aia se numea „Grup 126" (suma anilor pe care îi aveau băieţii). Stăteau în rândul întâi de scaune cu instrumentele, iar actorii cântau fără amplificare, la buza scenei, răcnind cât îi ţineau puterile, ca să acopere sunetul. Nu existau microfoane. Deci, dorinţa de a face musical a început din clipa anterioară debutului meu. Iar spectacolul de debut pe o scenă profesionistă a fost la Brăila cu „Swanewitt" de August Strindberg, la Teatrul „Maria Filotti" din Brăila. S-a întâmplat în 1974. Muzica a compus-o tot Nicu Alifantis. Şi de atunci am continuat mereu încercarea asta de a face spectacole muzicale. Dar, e foarte greu, pentru că e mult de lucru. Trebuie să ştii şi muzică, trebuie să ştii ce doreşti de la muzica pe care ţi-o compune cineva.

"Eu am nevoie ca oamenii din jurul lui Falstaff să fie mai boccii, domnule!"
Alexandru Tocilescu regizor