VIDEO Adrian Sitaru regizor: „Filmul meu este despre dispariţia celor dragi“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cineastul mărturiseşte felul în care o dramă personală i-a servit drept sursă de inspiraţie. Filmul lui Adrian Sitaru „Din dragoste, cu cele mai bune intenţii“ a fost distins la Festivalul de la Locarno cu premiul pentru regie şi cu cel pentru interpretare masculină (Bogdan Dumitrache).

„Adevărul": Ce te-a bucurat cel mai mult, legat de premiul de la Locarno?

Adrian Sitaru: Cam două lucruri mă bucură de obicei la un premiu, mai ales când vine la începutul „vieţii" filmului: un premiu important ajută, în mod clar, filmul să aibă o viaţă mai bună. Şi apoi, mă bucură că n-am cheltuit, cum se spune, banii degeaba.

Ai avut emoţii, mai ales că acum patru ani obţineai un alt premiu important acolo, pentru scurtmetrajul „Valuri"?

Făcând o comparaţie, emoţiile au fost mult mai mici, pentru că, până la urmă, acela a fost primul premiu mare şi important pentru mine, şi primul premiu are, aşa, o conotaţie aparte; m-a emoţionat şi l-am simţit altfel. M-am bucurat şi pentru cel de acum, dar sunt altfel de emoţii, nu pot să le compar. Primul premiu e întotdeauna o amintire mult mai puternică.

Te-ai bucurat mai mult pentru premiul tău sau pentru cel al lui Bogdan Dumitrache?

Mă bucur foarte tare pentru ambele. În general, mă bucur foarte tare mai ales când iau actorii, înseamnă că şi ei şi-au făcut treaba bine, şi eu am făcut un lucru bun pentru ei. Mă bucur foarte mult şi pentru mine, pentru că am luat destule premii, şi cu scurtmetrajele, şi cu „Pescuit sportiv", dar niciodată nu luasem un premiu pentru cel mai bun regizor. Nu că-i o mare frustrare, dar mă bucur cumva pentru că-i ceva nou.

Un regizor turc important, Nuri Bilge Ceylan, care a fost invitat la Festivalul Anonimul, spunea că face filme despre lucrurile pe care nu le ştie, că încearcă prin film să-şi rezolve lucruri pe care nu le înţelege. Este şi cazul filmului tău, fiind vorba despre o experienţă personală pe care ai transpus-o în film?

Da, cumva cu ambele chestii sunt de acord. Într-adevăr, el a fost inspirat de realitate, chiar am încercat să păstrez firul evenimentelor. Ce-a fost mai interesant, privind retrospectiv, e că începusem să-mi pun întrebări: de ce am reacţionat de multe ori prosteşte şi am luat decizii aiurea? Am reuşit să văd cumva şi într-o perspectivă mai light şi mai amuzantă ce s-a întâmplat şi cum am interacţionat cu anumite persoane. Până la urmă, este o întrebare despre comportamentul nostru, despre oameni: de ce facem ceea ce facem într-o situaţie mai tensionată, extremă?

De ce-ai simţit nevoia să exteriorizezi povestea asta? În ce fel te-a urmărit?

A fost o poveste destul de emoţionantă şi de puternică pentru mine, care m-a schimbat cumva. Este vorba despre mama mea, care a avut un atac cerebral. A avut cea mai simplă formă, s-a terminat totul cu bine, dar nu şi cu mine. M-am speriat foarte tare şi am început să înţeleg lucruri noi sau să văd altfel ceea ce înseamnă dispariţia celor dragi. Am rămas cu un fel de sechele, altfel reacţionez când primesc un telefon - şi nu numai de la mama - la o oră nepotrivită. Cumva, pe toţi ne paşte, mai devreme sau mai târziu, această stare. Nu este un film despre propria dispariţie, ci despre a celor dragi, de care suntem legaţi.

Cum a fost să vezi filmul în sală, pentru prima oară, ţinând cont că e cel mai personal dintre filmele tale?

A fost destul de interesant, de emoţionant cumva, deşi l-am văzut de zeci de ori înainte la montaj şi la postproducţie. Într-o sală mare, cu peste 2.000 de oameni, a avut un alt efect şi m-am emoţionat poate mai mult decât oricând. Am început să-mi reamintesc ce s-a întâmplat... destul de emoţionant. Am avut şi feedback, au venit oameni, şi unii chiar foarte puternic atinşi, probabil cei care trecuseră printr-o situaţie similară şi s-au identificat cu personajul principal.

De când ai luat premiul, ai vorbit cu părinţii tăi? Ei au văzut filmul?

L-au văzut într-o variantă de montaj şi a fost destul de emoţionant, pentru mama mai ales, să vadă povestea prin ochii mei.

Care este unul dintre cele mai emoţionante lucruri pe care le-ai făcut „din dragoste"?

(Zâmbeşte şi ezită) Poate chiar experienţa asta, cu mama. Este emoţionant cumva că m-am purtat prosteşte, dar a rămas în mine toată povestea.

E o învăţătură şi pentru ceilalţi, care vor vedea filmul...

Sper să fie... Mă gândeam dacă am învăţat ceva după realizarea filmului, dar nu ştiu dacă, la o altă experienţă de felul acesta, aş reacţiona mai bine sau mai prost.

"Am rămas cu un fel de sechele, altfel reacţionez când primesc un telefon - şi nu numai de la mama - la o oră nepotrivită. Cumva, pe toţi ne paşte, mai devreme sau mai târziu, această stare."
Adrian Sitaru
regizor

Al doilea lungmetraj al lui Adrian Sitaru

Lungmetrajul „Din dragoste, cu cele mai bune intenţii", scris şi regizat de Adrian Sitaru, a câştigat două premii importante la cea de-a 64-a ediţie a Festivalului de la Locarno (Elveţia), care s-a încheiat sâmbătă. Juriul competiţiei oficiale, prezidat de producătorul de film portughez Paulo Branco, a decis ca Adrian Sitaru să primească Premiul pentru cea mai bună regie, iar actorul Bogdan Dumitrache a fost distins cu Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină într-un rol principal.

Bogdan Dumitrache (centru), alături de Nataşa Raab şi Marian Râlea



„Mamă şi fiu"

Filmul lui Sitaru spune povestea lui Alex (Bogdan Dumitrache), un personaj destul de nevrotic. După ce mama lui (Nataşa Raab) este internată în spital în urma unui accident vascular cerebral, viaţa lui Alex iese de pe făgaşul normal. La spital, Alex se găseşte prins într-un spectacol burlesc plin de personaje neaşteptate şi evenimente surprinzătoare. Încercând să gestioneze situaţia ţinând cont de sfaturile tuturor celor din jurul lui, el îşi imaginează noi scenarii în care mama lui ar putea fi rănită. În timp ce aceasta pare să se simtă bine, Alex face o serie de greşeli şi totul... „din dragoste, cu cele mai bune intenţii".

La o privire atentă, ca şi „Principii de viaţă" al lui Constantin Popescu jr, filmul lui Sitaru arată, însă, şi „oboseala" manierei prin care s-a consacrat „noul val" românesc. Sitaru nu se poate decide între înclinaţia sa spre experiment formal (care, în „Pescuit sportiv", filmat în întregime în „cameră subiectivă", dăduse rezultate strălucite) şi specularea impactului emoţional al poveştii pe care o narează; cele două mize ale filmului ajung, în cele din urmă, să se anihileze una pe cealaltă.

Oboseală narativă

Fascinat de procedeul „camerei subiective", Sitaru şi-a dorit neapărat să aibă şi aici un artificiu de felul acesta: îl vedem pe personajul principal prin ochii celorlalţi, camera stă tot timpul pe el, filmul este un fel de „Being Bogdan Dumitrache" / „În pielea lui B.D.". Din punct de vedere formal, procedeul poate fi considerat totuşi o stagnare, o „înţepenire în manieră", ţinând cont că nu este vorba de ceva radical nou, de ceva cu care Sitaru să ne mai surprindă, aşa cum făcuse la primul film. Verosimilitatea scăzută a situaţiilor din scenariu grevează şi ea asupra impactului emoţional al poveştii din film, nu numai dacă îl raportăm la un „Moartea domnului Lăzărescu".

Filmul va ajunge pe marile ecrane din România în această toamnă, fiind distribuit de Parada Film.

Bogdan Dumitrache, prins în „Trafic"

Bogdan Dumitrache, absolvent al Academiei de Teatru şi Film din Bucureşti, s-a afirmat mai ales pe marele ecran. În numai şase ani de carieră, Bogdan Dumitrache a jucat în câteva dintre cele mai titrate filme de lung şi scurtmetraj ale momentului: „Trafic", regia Cătălin Mitulescu, „Moartea domnului Lăzărescu", regia Cristi Puiu, „Tramvaiul Andreei", regia Alex Iordăchescu, „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii", regia Cătălin Mitulescu, „Lecţia de box", regia Alexandru Mavrodineanu, „Portretul luptătorului la tinereţe", regia Constantin Popescu jr, şi „Captivi de Crăciun", regia Iulia Rugină.

Apariţia lui Dumitrache în scurtmetrajele în care a jucat - printre cele mai importante ale noului val - era inconfundabilă, iar publicul cinefil aştepta de mult un rol principal în lungmetraj pentru acest actor atât de talentat. De neuitat este interpretarea din „Trafic" (2004), scurtmetrajul lui Cătălin Mitulescu care a câştigat Palme d'Or la Cannes (regizorul i-a acordat de curând şi rolul secundar al anchetatorului „dostoievskian" din „Loverboy"). Aici, un businessman este prins în trafic şi obsedat de problemele sale familiale; ambuteiajul îi permite să aibă o superbă şi gratuită idilă cu o chelneriţă interpretată de Maria Dinulescu, într-unul dintre cele mai „poetice" filme ale noului val.

„Tiparul" lui Bogdan Dumitrache părea de oameni la costum şi cravată, aşa cum arată şi intensa dramă „Lecţia de box", de Alexandru Mavrodineanu, despre relaţia dintre un tată şi fiul său. E cu atât mai reconfortantă performanţa de actorie de film pe care o dă în filmul lui Sitaru.

„Premiul de la Locarno este o încununare a viselor mele, pe care o aşteptam de ceva vreme", spune actorul, care activează în domeniu de 10 ani. „M-am bucurat foarte tare, este un premiu important, care sper să-mi pună pe un făgaş favorabil cariera". Trecerea de la scurtmetraj la lungmetraj nu a fost una foarte dificilă, l-au ajutat foarte mult rolurile mai mici pe care le-a avut în filme influente ale „noului val".

"Premiul de la Locarno este o încununare a viselor mele, pe care o aşteptam de ceva vreme. M-am bucurat foarte tare, este un premiu important, care sper să-mi pună pe un făgaş favorabil cariera."
Bogdan Dumitrache
actor

image
image
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite