Adrian Pintea si Marcel Iures - actori mari in spectacole mici

Marii actori nu se tem de spectacolele "de buzunar". Ma rog, nu toti, ci aceia care sunt constienti de valoarea lor si au ajuns sa-si pretuiasca independenta, sa o foloseasca pentru a face teatru si

Marii actori nu se tem de spectacolele "de buzunar". Ma rog, nu toti, ci aceia care sunt constienti de valoarea lor si au ajuns sa-si pretuiasca independenta, sa o foloseasca pentru a face teatru si pentru sufletul lor. Doua cazuri recente au prilejuit aceasta observatie: destul de rar prezent pe scena in ultimul timp, Adrian Pintea a creat o companie care ii poarta numele si a produs un prim spectacol, Repetitie cu Barrymore, avand la baza un text pe care publicul romanesc l-a vazut cu cateva stagiuni in urma in interpretarea lui Stefan Iordache. Un mare actor, coborator dintr-un "clan" actoricesc celebru, parte integranta din istoria scenei engleze, isi povesteste viata, impletind amintirea rolurilor cu cea a mariajelor. Pentru un actor shakespearean (dar nu numai) ca Adrian Pintea e un prilej de a jongla atat cu personajele celebre, cat si cu nuantele dezamagirii si pulsatiile vietii, inca prezente in substanta personajului Barrymore. Ii da replica, in calitate de sufleur, care a ajuns sa-si cunoasca foarte bine colaboratorul, Marius Chivu, unul dintre tinerii actori remarcati de toata lumea, dar ale carui calitati nu sunt suficient puse in valoare pe scena de la Bulandra, unde este angajat. Poate de aceea, el are tendinta de a fi putin excesiv in acest spectacol (jucat initial in Clubul Prometheus, apoi in sala Atelier a Teatrului National). Prezenta sa este, totusi, binevenita, adaugand un contrapunct permanent caderilor melancolice ale protagonistului. La randul lui, Marcel Iures se exprima de ani de zile in spatiul independent, ca initiator al unei adevarate "zone libere de creatie" la Teatrul Act. Pe langa spectacolele gazduite, Act se manifesta si ca producator, iar "parintele" sau, Marcel Iures, isi ofera din cand in cand placerea de a juca el insusi. Dupa Creatorul de teatru, un succes incontestabil semnat de Alexandru Dabija, colaborarea dintre cei doi continua cu Ultima banda a lui Krapp..., textul lui S.Beckett mai putin cunoscut si jucat la noi, tocmai fiindca nu se supune unor solutii facile, ci da bataie de cap creatorilor. Structura statica, antidramatica, specifica lui Beckett este aici si mai accentuata, ea afectand cursivitatea spectacolului, nici chiar prezenta unui actor precum Marcel Iures neputand lupta eficient cu acest pericol. Cateva momente sunt cu adevarat impresionante, gratie discutiei in contradictoriu pe care o simti nascandu-se intre Krapp cel de azi si Krapp cel de ieri, a carui voce se aude pe banda, doua ipostaze ale aceleiasi fiinte, asupra careia timpul si-a pus amprenta, aducand modificari structurale, punand-o in contradictie cu sine. Dar ele nu sunt suficiente pentru ca starea de meditatie pe care o provoaca, in cazurile fericite, textele lui Beckett sa se instaleze si aici. Mai mult sau mai putin reusite, experientele propuse de cele doua vedete ale scenei romanesti ar trebui sa functioneze ca un exemplu pentru tot mai multi actori romani, care ar reusi, astfel, pas cu pas, demararea unei reforme care se lasa de mult asteptata. Chiar daca e vorba de spectacole "mici" ca desfasurare, miza pe termen lung e mare.